“În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era
să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să
invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia
regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit
actori.” Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din Discursul regelui (The King's Speech) explică în aceşti termeni fiului său de ce e crucial să poată
rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile
întregului imperiu britanic pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este,
desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărei
declaraţii publice în hârtia lucios colorată a entertainment-ului îşi trăieşte
doar începutul în film. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor
politici în actori, mai degrabă carismatici decât competenţi.
Dar chiar şi într-un stadiu
incipient, trendul e devastator pentru Bertie (Colin Firth), unul dintre urmaşii
cu şanse mici de succesiune la tron, care – sub masca neclintită de “alteţă
regală” – tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala,
cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele
lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit – toate transformă într-un
supliciu fiecare ieşire în faţa microfonului. Discursul regelui urmăreşte
personajul prin încercările de a-şi păstra rolul secundar, undeva în umbra
actanţilor vizibili ai casei regale, pe un confortabil loc doi în ordinea
succesiunii la tron. Dar şi ulterior, în faţa inevitabilei obligaţii de a
prelua coroana, forţat de abdicarea fratelui său mai mare, Edward (prins scandalos
şi fără scăpare în mrejele amoroase ale unei colecţionare americane de mariaje
eşuate – dar asta e o altă poveste).
Aruncat fără voie în lumina reflectoarelor, pe
tronul ce funcţionează întocmai ca o scenă în proaspăt născuta eră a
comunicării prin mass-media, prinţul Bertie e silit să se transforme peste
noapte în regele George al VI-lea. Şi reuşeşte să surmonteze valvârtejul
acestor schimbări ascultând sfaturile unui logoped mai puţin convenţional, care
urmăreşte răbdător firul ce duce spre rădăcina defectelor de vorbire. Colin
Firth şi Geoffrey Rush devin cele două voci importante ale filmului, angajate
într-un dialog care valsează elegant între situaţii inteligente, amuzante şi
înduioşătoare. Sigur că finalul este unul de succes, cu regele proaspăt uns
rostindu-şi legendarul discurs ce anunţă implicarea Angliei în războiul cu
Germania. Fără bâlbâieli, inspirând sobru întreaga autoritate şi încredere de
care auditoriul avea nevoie în anii turbulenţi ai celui de-al doilea război
mondial.
Redus la rezumat,
filmul ce şi-a câştigat titlul de favorit la decernarea premiilor Oscar din
acest an e destul de uşor de desfiinţat sub eticheta “reţetă hollywoodiană” (chiar
dacă regizorul e britanic). Avem un personaj monarhic care se confruntă cu un
handicap absolut incompatibil posturii sale, încearcă diverse metode pentru a-l
depăşi, însă finalmente reuşeşte doar când dă de un terapeut mai puţin
convenţional, care se încăpăţânează să îl coboare de la “înălţimea” statului
princiar. După dispute şi concesii, cei doi ajung să coopereze eficient, devin
chiar prieteni. Personajul e (în mare parte) vindecat. Morala de duzină: “în
spatele oamenilor măreţi se ascund indivizi cu temeri la fel de umane ca ale noastre”,
“ce contează în viaţă e să nu te laşi” ş.a. Dar înainte de a extinde o astfel
de etichetă facilă asupra filmului, trebuie neapărat să închideţi computerul şi să vă îndreptaţi spre sala de cinema. Verdictul poate fi dat
doar observând în timp real cum Colin Firth intră în pielea “regelui bâlbâit”,
cum îi exprimă cu atât de puţine cuvinte frustrarea şi dezamăgirile, furia şi
teama. Braţ la braţ cu Helena Bonham Carter, la fel de remarcabilă prin dialoguri
minimale şi gesturi abia schiţate, cu o nobleţe citită printre rânduri.
Discursul regelui rămâne o poveste jucată
impecabil şi care ne spune câte ceva despre transformarea oricărei apariţii
publice în joc actoricesc, dar şi despre bagajul de temeri pe care ni-l
construim în copilărie şi apoi îl cărăm în spate toata viaţa. În plus, filmul
demonstrează că rolul memorabil din Un om singur (A Single Man) nu a fost o
aventură singulară pentru Colin Firth, că e într-adevăr un actor desăvârşit,
capabil să intre sub pielea unor personaje pe cât de diverse pe atât de
complexe.
*Versiune revizuită, redigerată şi expandată a unor notiţe postate acum câteva săptămâni aici.
1 comment:
colin
colin
colin
colin
colin
+ cronica foarte faina.
Post a Comment