O mare parte a cinematografiei europene din ultimii ani şi-a dezvoltat ca marcă tematică sondarea conflictelor de valori sau a crizelor de identitate ce intră în sfera efectelor sociale ale emigrării (see Temenuga Trifonova's article). Strămutarea temporară sau definitivă a personajelor dintr-o societate în alta e urmărită în scenarii ale marginalizării şi ale eforturilor de adaptare în exil, în filme ca cele regizate de, printre alţii, Fatih Akin (Cu capul înainte) sau Michael Haneke (Cod necunoscut, Ascuns).
Din acest punct de vedere, pelicula realizată de Mira Nair după bestseller-ul lui Jhumpa Lahiri – The Namesake (în română: poreclă, supranume) – pare foarte “europeană”. Asta cu toate că regizoarea are o istorie în cinematografie situată undeva între capitala indiană a filmului – Bollywood – şi cea americană – Hollywood –, mai degrabă decât în Europa. Producţii ca Mississippi Masala (1991) – cu Denzel Washington în rolul unui personaj de culoare, neagreat pe motive rasiale de părinţii indieni ai fetei iubite – sau Nuntă în vremea musonului (Monsoon Wedding) (2001) – în care sunt explorate dramele familiale din jurul unui mariaj aranjat în New Dehli – au pus numele Mirei Nair pe listele cu nominalizări şi premii ale festivalurilor internaţionale de film. Însemnele de recunoaştere ale producţiilor ei? Tematic, toate urmăresc personaje prinse între cultura indiană/orientală şi cea occidentală. De obicei e vorba de prima sau de a doua generaţie de emigranţi în încercarea de a-şi defini o nouă identitate prin dimensionarea distanţei dintre cultura ancestrală şi cea a societăţii de adopţie. Stilistic, reţeta de succes a filmelor lui Nair e tempoul răbdător al camerei de filmat, poposirea asupra detaliilor şi aprofundarea semnificaţiei lor simbolice prin puterea imaginii, mai degrabă decât prin aserţiunea explicită.
O privire succintă asupra coordonatelor de mai sus e suficientă pentru a decreta existenţa unei compatibilităţi creative între Mira Nair şi scriitoarea Jhumpa Lahiri. Aşa cum a demonstrat în colecţia de povestiri distinsă în 2000 cu premiul Pulitzer, Interpretul de maladii, şi apoi a confirmat în The Namesake, autoarea americană provenită dintr-o familie de origine bengaleză arată la fel de mult interes pentru personajele ce îşi construiesc identităţi transnaţionale, pe o axă împărţită între Orient şi Occident. În plus, ea îşi modelează stilistic construcţiile narative cu aceeaşi răbdare menită să consolideze punţi de empatie între cititor şi personaje. Filmul produs în urma colaborării dintre Lahiri şi Nair, The Namesake, apare ca o poveste întinsă considerabil în timp şi care dezvoltă două straturi narative de amploare. Pe primul se aşterne povestea lui Ashima (interpretată de actriţa bollywoodiană Tabu) şi Ashoke Ganguli (Irfan Khan) – un cuplu indian format în mod tradiţional în urma unei căsătorii aranjate de familii, şi care apoi se mută în Statele Unite. Pe al doilea e urmărit Gogol Ganguli (Kal Penn), fiul celor doi, surprins în încercarea de a-şi defini o identitate transnaţională ca newyorkez de origine bengaleză. Faptul că filmul explorează spaţiul aflat între două culturi e confirmat şi de scenariul bilingv, locaţiile de filmare situate pe ambele continente, precum şi de distribuţie.
Mărimea poveştii şi abundenţa detaliilor esenţiale pentru atmosferă reprezintă marea provocare în ecranizarea unei astfel de naraţiuni de tip bildungsroman. Şi din păcate, îngrămădirea a câteva decenii din viaţa lui Gogol Ganguli şi a familiei sale în două ore de proiecţie nu pare a fi întotdeauna punctul forte al lui Nair. Multe aspect importante se pierd pe drum. De ce Gogol decide să facă un viraj radical de la cultura americană la cea a părinţilor săi după moartea lui Ashok, tocmai când părea că se identifică perfect cu valorile occidentale? Care e semnificaţia numelui său, pe care se pune atât de mult accent în film, inclusiv prin titlu? Ce e atât de special în transformarea lui Gogol într-un tiz aliterativ al scriitorului preferat de Ashok? Aflăm că la mijloc e un accident de tren legat mai degrabă printr-o coincidenţă de una dintre cărţile lui N.V. Gogol, dar până la urmă e greu de decis de ce Ashok îi acordă atâta importanţă.
În concluzie, stilurile lui Lahiri şi Nair converg cu succes, iar asta e evident în multe cadre luate separat. Dar privit în ansamblu, filmul The Namesake pare adesea o cronică grăbită, ce vrea neapărat să puncteze anumite idei – greutatea adaptării, disconfortul situării perpetue la mijlocul distanţei dintre două culturi diferite, solitudinea ş.a. –, dar petrece prea puţin timp construind argumentaţia emoţională din spatele lor. Rezultatul e o peliculă ce aduce uneori prea mult cu stilul melodramelor uşurele produse sub marca Bollywood.
No comments:
Post a Comment