Pentru că o săptămâna începută fără Monologul de luni e la fel de puţin dezirabilă precum o cafea fără lapte şi miere, băută în grabă, pe stomacul gol, într-o dimineaţă ploioasă, am luat binişor foarfeca şi m-am pus pe decupat un substitut. Mi-a luat două zile, dar uite că acum pot să lipesc rezultatul mai jos. Deci pregătiţi-vă pentru turul de forţă al Ozanei Oancea în Felicia, înainte de toate, superbul debut regizoral al lui Răzvan Rădulescu (secondat de Melissa de Raaf), pe care l-am trecut cu vederea anul trecut pe vremea asta.
Adică punctul central al unui film în care personajele stau scufundate în mlaştina unei tensiuni mocnite, aţipite în mrejele unor conflicte anihilate constant. Care, însă, erup violent în acest monolog visceral. Într-un torent de frustrări dospite îndelung, ce lovesc cu furie oarbă o ţintă iluzorie, care aude, dar nu pricepe. Monologul vorbeşte prea puţin despre distanţa aşternută ca un pietroi de neclintit între mamă şi fiică, cât despre derapajul emoţional cumplit pe care îl suferă Felicia. Răbufnirea violentă a unei depresii latente. Nevroza şi tăcerile, traduse în maliţie pură. Încercarea disperată de a arunca vina eşecurilor personale în spatele unui părinte care priveşte trist şi perplex. Un şut în fund suprem pe care mama îl primeşte cu resemnare din partea unei fiice complet înstrăinate, cu viaţa pe butuci. O fiică pentru care, oricât ar încerca, nu mai poate face nimic.
Adică punctul central al unui film în care personajele stau scufundate în mlaştina unei tensiuni mocnite, aţipite în mrejele unor conflicte anihilate constant. Care, însă, erup violent în acest monolog visceral. Într-un torent de frustrări dospite îndelung, ce lovesc cu furie oarbă o ţintă iluzorie, care aude, dar nu pricepe. Monologul vorbeşte prea puţin despre distanţa aşternută ca un pietroi de neclintit între mamă şi fiică, cât despre derapajul emoţional cumplit pe care îl suferă Felicia. Răbufnirea violentă a unei depresii latente. Nevroza şi tăcerile, traduse în maliţie pură. Încercarea disperată de a arunca vina eşecurilor personale în spatele unui părinte care priveşte trist şi perplex. Un şut în fund suprem pe care mama îl primeşte cu resemnare din partea unei fiice complet înstrăinate, cu viaţa pe butuci. O fiică pentru care, oricât ar încerca, nu mai poate face nimic.
2 comments:
Uff, desi sunt adevaruri din care putem invata multe si evita asamanatoare situatii reale intr-un context privat, e ceva greu de digerat. Manlio Santanelli imi vine in minte, cu "Regina Mama", o piesa devenit simbol in teatrul modern care trateaza aceeasi tema. Greu de privit in aceasta oglinda.
Bine zis oglinda, Sascha. Tare imi place cat de bine surprinde Razvan Radulescu portretul generatiei maturizate in post-comunism: incapacitatea de a lua decizii, ocazionala lipsa de incredere in sine, egoismul confundat cu altruism etc. Toate astea sunt la fel de bine sugerate aici prin dialoguri ca si in Marti, dupa Craciun sau in Boogie. Abia astept sa vad ce filme mai pune la cale :)
Post a Comment