Vă gândiţi, probabil, că un film cu un subtitlu ca cel din paranteză nu mai trebuie să fie însoţit de niciun fel de demers persuasiv pentru a atrage audienţă. Niciun sinopsis sau trailer nu poate vorbi mai bine decât cele cinci cuvinte.
Dar adevărul e că, oricât de incitant e să vezi trupuri dezgolite graţios şi aventuri fără perdea în decoruri de tip Belle Epoque, piperate cu poveştile domnişoarelor ce lucrează într-un bordel parizian legendar şi al matroanei care îl conduce, e greu să umpli două ore de film numai cu aşa ceva. De la un moment dat parcă simţi nevoia de ceva mai mult decât simpla satisfacere a unei plăceri estetice. Şi, din păcate, filmul nu prea îţi oferă mai mult. L’Apollonide reuşeşte cu greu să coaguleze poveştile prostituatelor într-o colecţie coerentă, într-un story interesant. Nu prea există motive pentru care să empatizezi cu personajele, să înţelegi drama meseriei celei mai vechi din lume şi cum ajunge ea să fie o capcană pentru cele ce o practică. Fiindcă asta se vrea a fi teza filmului, până la urmă.
Iar când la cele de mai sus se adaugă şi câte un faux pas regizoral, cum este aruncarea unei coloane sonore total anacronice perioadei portretizate – vezi domnişoarele în corsete dansând melodii ale anilor '60, gen Nights in White Satin – atunci eşecul se poate citi destul de clar.
Imaginea bordelului parizian e construită de Bertrand Bonello prin fotografii pline de culoare şi atmosferă, care poate ar fi fost subiectul perfect al unui scurt metraj. Dar lungit la peste două ore, filmul devine obositor, plicticos. Iar asta în ciuda secvenţelor cu rol de duş rece, cum este cea a mutilării uneia dintre angajatele casei de toleranţă de către un client.
Dincolo de toate, miza exclusiv estetică nu va eşua, sunt sigură, în atragerea unui public amator de story-uri aşezate la limita pornograficului. Dacă nu mă credeţi, ia priviţi trailer-ul.
Dar adevărul e că, oricât de incitant e să vezi trupuri dezgolite graţios şi aventuri fără perdea în decoruri de tip Belle Epoque, piperate cu poveştile domnişoarelor ce lucrează într-un bordel parizian legendar şi al matroanei care îl conduce, e greu să umpli două ore de film numai cu aşa ceva. De la un moment dat parcă simţi nevoia de ceva mai mult decât simpla satisfacere a unei plăceri estetice. Şi, din păcate, filmul nu prea îţi oferă mai mult. L’Apollonide reuşeşte cu greu să coaguleze poveştile prostituatelor într-o colecţie coerentă, într-un story interesant. Nu prea există motive pentru care să empatizezi cu personajele, să înţelegi drama meseriei celei mai vechi din lume şi cum ajunge ea să fie o capcană pentru cele ce o practică. Fiindcă asta se vrea a fi teza filmului, până la urmă.
Iar când la cele de mai sus se adaugă şi câte un faux pas regizoral, cum este aruncarea unei coloane sonore total anacronice perioadei portretizate – vezi domnişoarele în corsete dansând melodii ale anilor '60, gen Nights in White Satin – atunci eşecul se poate citi destul de clar.
Imaginea bordelului parizian e construită de Bertrand Bonello prin fotografii pline de culoare şi atmosferă, care poate ar fi fost subiectul perfect al unui scurt metraj. Dar lungit la peste două ore, filmul devine obositor, plicticos. Iar asta în ciuda secvenţelor cu rol de duş rece, cum este cea a mutilării uneia dintre angajatele casei de toleranţă de către un client.
Dincolo de toate, miza exclusiv estetică nu va eşua, sunt sigură, în atragerea unui public amator de story-uri aşezate la limita pornograficului. Dacă nu mă credeţi, ia priviţi trailer-ul.
No comments:
Post a Comment