Prin intermediul filmelor lui Aki Kaurismaki, desigur. Portul normand serveşte drept scenă pentru ultimul film al regizorului finlandez şi devine lăcaşul perfect pentru extinderea idiosincraziilor lui cinematografice, despre care vorbeam aici. Spaţiul urban ostil şi sordid, cartierul sărăcăcios, personajele de la periferia societăţii, perdanţii şi vagabonzii - cu toţii apar în cadrul minimalist, jarmuschian, imaginat de Kaurismaki în Le Havre. Unica diferenţă observabilă este folosirea limbii franceze în loc de finlandeză, şi a câtorva actori care o vorbesc, deşi regizorul nu renunţă complet la feţele sale preferate - vezi Kati Ounien, care a mai apărut, printre altele, şi în The Man Without a Past, distins cu Marele Premiu al Juriului la Cannes în 2002. În plus, apare şi Andre Wilms, pe care poate vi-l amintiţi din celălalt film franţuzesc al lui Kaurismaki, La Vie de Boheme.
În ton cu meseriile marginale ale personajelor ataşate ca o emblemă filmelor sale, "eroul" din Le Havre este un lustruitor de pantofi. Cândva artist boem la Paris, amator de nopţi târzii şi de golit şiruri impresionante de sticle cu alcool, Marcel Marx are acum o meserie care poate părea denigrantă. Însă care îl ajută să menţină o viaţă socială activă, după cum îi place să sublinieze. La fel cum eroul din The Man Without a Past e salvat de o familie ce trăieşte de pe o zi pe altă într-un container industrial părăsit în port, personajele centrale din Le Havre au o bunătate inerentă, chiar dacă greu de ghicit la prima vedere. Întâmplarea care o scoate la iveală aici este găsirea unui imigrant ilegal fugar, nu mai mare de vreo 12 ani. Marcel îşi mobilizează întreaga energie pentru a-l ajuta pe copil, inclusiv prin organizarea unui concert rock'n'roll - care nu putea să lipsească din vreun film de Kaurismaki! - pentru a strânge banii ce îi vor cumpăra un bilet de călătorie salvator.
Pe lângă omniprezentul decor al anilor '80, atmosfera sumbră e ocazional animată de pastile savuroase de umor negru, poate mai bine definit aici decât în orice alt film al autorului. Şi care completează portretul caricatural al personajelor şi al situaţiilor, într-o povestea unde nu poate încăpea decât un final neverosimil. Pe care, desigur, nu vi-l dezvălui ;) Însă trebuie notat că e un neverosimil asumat, după cum explică autorul însuşi, cu al său binecunoscut ton subversiv, autoironic: "Cinemaul european nu a prea abordat criza financiară, politică, şi mai ales morală, tot mai gravă care a dus la interminabila problemă a imigraţiei ilegale (...). Nu am un răspuns în această chestiune, însă am vrut totuşi să o tratez, într-un film altfel complet nerealist."
În ton cu meseriile marginale ale personajelor ataşate ca o emblemă filmelor sale, "eroul" din Le Havre este un lustruitor de pantofi. Cândva artist boem la Paris, amator de nopţi târzii şi de golit şiruri impresionante de sticle cu alcool, Marcel Marx are acum o meserie care poate părea denigrantă. Însă care îl ajută să menţină o viaţă socială activă, după cum îi place să sublinieze. La fel cum eroul din The Man Without a Past e salvat de o familie ce trăieşte de pe o zi pe altă într-un container industrial părăsit în port, personajele centrale din Le Havre au o bunătate inerentă, chiar dacă greu de ghicit la prima vedere. Întâmplarea care o scoate la iveală aici este găsirea unui imigrant ilegal fugar, nu mai mare de vreo 12 ani. Marcel îşi mobilizează întreaga energie pentru a-l ajuta pe copil, inclusiv prin organizarea unui concert rock'n'roll - care nu putea să lipsească din vreun film de Kaurismaki! - pentru a strânge banii ce îi vor cumpăra un bilet de călătorie salvator.
Pe lângă omniprezentul decor al anilor '80, atmosfera sumbră e ocazional animată de pastile savuroase de umor negru, poate mai bine definit aici decât în orice alt film al autorului. Şi care completează portretul caricatural al personajelor şi al situaţiilor, într-o povestea unde nu poate încăpea decât un final neverosimil. Pe care, desigur, nu vi-l dezvălui ;) Însă trebuie notat că e un neverosimil asumat, după cum explică autorul însuşi, cu al său binecunoscut ton subversiv, autoironic: "Cinemaul european nu a prea abordat criza financiară, politică, şi mai ales morală, tot mai gravă care a dus la interminabila problemă a imigraţiei ilegale (...). Nu am un răspuns în această chestiune, însă am vrut totuşi să o tratez, într-un film altfel complet nerealist."
No comments:
Post a Comment