Că lui Andreas Dresen îi place să ne aşeze în faţă fotografii incomode, să ne arate aspecte ale vieţii la care nu ne place să ne gândim sau pe care nu le place să le vedem prea des, ştim deja din Wolke 9. Acolo trata direct şi foarte explicit vizual povestea de dragostea a unor septuagenari. În Halt auf freier Strecke (Stopped on track), regizorul german ne provoacă din nou la un gen de subiect pe care nu suntem obişnuiţi să îl vedem prea des pe marele ecran.
Şi care e introdus direct, aproape brutal. Frank Lang - soţ, tată şi chitarist amator, fan Neil Young în timpul liber - află că are o tumoare pe creier. Malignă, neoperabilă. Poate să treacă prin rutina chinuitoare a chemo şi radioterapiei, dar ştie din start că face asta numai dintr-un fel de datorie de a încerca orice se poate. Şansele de reuşită sunt, practic, nule. Filmul urmăreşte decăderea lui lentă, pierderea graduală a tuturor calităţilor care îl fac om. Depersonalizarea treptată, transformarea într-un muribund care vorbeşte tot mai puţin şi face pe el. Efortul e redat cu o surprinzătoare şi dureroasă acurateţe, deşi, după cum mărturisea regizorul la proiecţia de presă, filmul nu a avut propriu-zis un scenariu. Cei patru actori care alcătuiesc familia lui Frank au mers pur şi simplu pe intuiţia proprie şi pe cea a regizorului.
Ceea ce scoate filmul din rutina de "poveste-storcătoare-de-lacrimi-despre-un-muribund" este tocmai naturaleţea acestei improvizaţii. În plus, Dresen reuşeşte să aducă binevenite rupturi ale dramatismului greoi construit de cele mai tenebroase momente. Frank îşi păstreaza un nepreţuit simţ al umorului până în ultima clipa. La fel ca şi cei din jurul său. Întrebat de fiul de opt ani dacă va muri, el face o pauză şi răspunde răspicat: "Da". Urmează o altă pauză de plumb în conversaţie, după care băieţelul întreabă candid: "Deci îmi laşi mie iPhone-ul tău?".
Şi care e introdus direct, aproape brutal. Frank Lang - soţ, tată şi chitarist amator, fan Neil Young în timpul liber - află că are o tumoare pe creier. Malignă, neoperabilă. Poate să treacă prin rutina chinuitoare a chemo şi radioterapiei, dar ştie din start că face asta numai dintr-un fel de datorie de a încerca orice se poate. Şansele de reuşită sunt, practic, nule. Filmul urmăreşte decăderea lui lentă, pierderea graduală a tuturor calităţilor care îl fac om. Depersonalizarea treptată, transformarea într-un muribund care vorbeşte tot mai puţin şi face pe el. Efortul e redat cu o surprinzătoare şi dureroasă acurateţe, deşi, după cum mărturisea regizorul la proiecţia de presă, filmul nu a avut propriu-zis un scenariu. Cei patru actori care alcătuiesc familia lui Frank au mers pur şi simplu pe intuiţia proprie şi pe cea a regizorului.
Ceea ce scoate filmul din rutina de "poveste-storcătoare-de-lacrimi-despre-un-muribund" este tocmai naturaleţea acestei improvizaţii. În plus, Dresen reuşeşte să aducă binevenite rupturi ale dramatismului greoi construit de cele mai tenebroase momente. Frank îşi păstreaza un nepreţuit simţ al umorului până în ultima clipa. La fel ca şi cei din jurul său. Întrebat de fiul de opt ani dacă va muri, el face o pauză şi răspunde răspicat: "Da". Urmează o altă pauză de plumb în conversaţie, după care băieţelul întreabă candid: "Deci îmi laşi mie iPhone-ul tău?".
No comments:
Post a Comment