Once upon a time in...

America? Nu, Anatolia. Nu doar titlul filmului turcesc te face să te gândești la clasicul lui Sergio Leone, unde DeNiro se punea în pielea unuia dintre cei mai irezistibili gangsteri ai tuturor timpurilor. Ci și nuanțele dark ale afișului. Care parcă anunță tot un gen de poveste ce te duce într-un univers subteran, unde toată lumea poartă un pistol și e oricând gata să îl folosească. 

Dar în afară de faptul că schițează un mediu în care violența reprezintă un limbaj universal, Once upon a Time in Anatolia nu are mai nimic în comun cu Once Upon a Time in America. La mii de kilometri distanță unul de celălalt, filmele lui Nuri Bilge Ceylan și Sergio Leone întruchipează două moduri complet diferite de a face cinema. Regizorul american mizează pe o poveste spusă după un tipic narativ consacrat, plină de acțiune, de intrigi și de suspans. Cel turc pare mult mai interesat de formă decât de conținut. Adică e atent la construcția imaginii, la culori și la ce transmit ele despre personaje, la mișcările discrete ale camerei. Iar de poveste nu prea-i pasă.

Mai multe am scris pe Marele Ecran. 

Freudian Portraits

The Portrait of the Man Himself

The Copy of the Portrait of the Man Himself (as seen here)

The Caricature of the Portrait of the Man Himself

Mai multe despre Freud cel caricatural și despre ecourile pe care le stârnește în Beginners, am scris aici. 

Another Year

"Pf, încă un film în care nu se întâmplă nimic!" Probabil aşa ar suna verdictul franc al unui spectator dependent de filme de acţiune, după vreo jumătate de oră de văzut Another Year, ultimul film al lui Mike Leigh. Şi asta fiindcă, într-adevăr, regizorul pare să renunţe tot mai mult la acel gen de succesiune narativă care dă un dinamism de tip videoclip celor mai multe filme proiectate la mall.

Nu că ar fi fost vreodată un practicant fidel al genului! Dar parcă, pe măsură ce îmbătrâneşte, Mike Leigh îşi mută tot mai mult camera departe de aspectul exterior al personajelor, departe de acţiunile lor, şi mai aproape de lumea lor interioară. Happy-Go-Lucky are mai puţină acţiune decât Vera Drake, iar Another Year are mai puţină decât ambele puse la un loc. Deci, dacă te uiţi cu ochiul înfometat de mişcare şi viteză, sau cu aşteptările spectatorului care decide calitatea unui film după numărul de urmăriri cu maşini şi crime sângeroase, atunci Another Year chiar e un film în care nu se întâmplă nimic! 

Se succed anotimpuri - tot alea patru, nimic spectaculos -, se duc conversaţii aparent banale, se beau pahare de vin, se râde şi se mai şi plânge, pe ici, pe colo. La fel ca Jack Goes Boating, de exemplu, filmul lui Leigh nu ţine neapărat să îţi agaţe atenţia cu lucruri ieşite din comun. Nici să facă paradă cu personaje de circ, să te facă să râzi isteric sau să plângi în hohote. E mai degrabă un film despre detalii, mărunţişuri, nimicuri. 

Dar dacă te uiţi la ele cu un ochi atent, calm, empatic, vezi că întreaga acţiune se petrece înăuntrul personajelor. Autorul plimbă o cameră imaginară prin minţile şi sufletele lor; te face să înţelegi ce se întâmplă acolo. Surprinde lent un număr de personaje aflate pe marginea trecerii în jumătatea a doua / finală a vieţii, doar pentru a le studia schimbările invizibile de afară. Şi construieşte cu paşi mici o atmosferă ce emană un gen aparte de singurătate şi tristeţe, dar şi de căldură şi generozitate - toate ascunse abil în spatele unor rutine cotidiene. Apoi zugrăveşte fidel, cu o răbdare ce mi-a amintit de About Schmidt, lumea care celebrează tinereţea ca valoare absolută. Cea în care bătrânii nu prea îşi găsesc niciun sens sau scop. 

Adică aceeaşi lume în care, în Beginners, personajul lui Christopher Plummer încearcă se agaţe viguros de viaţă. Dar despre filmul ăsta, mai târziu.   

Clint Eastwood vs. Woody Allen

Amândoi longevivi, amândoi extrem de prolifici. Te-ai gândi că 76 (Allen) și 81 de ani (Eastwood) reprezintă vârste la care cei mai mulți preferă să spună la revedere tumultului nebunesc al producției de filme. Să se retragă la casele lor, să se așeze, în tihnă, undeva pe o plajă din Florida. În ambele cazuri, însă, apetența pentru făcut filme e departe de a se fi potolit sau încetinit. Cu, în medie, un film scos în fiecare an (dacă nu chiar două, în cazul lui Eastwood), cei doi par să păstreze un ritm de lucru demn de iepurașul Duracell.

A-i compara poate părea puțin bizar, fiindcă Eastwood e specialist în filme "serioase și grele", și a încercat diverse nișe, abordări și teme de-a lungul istoriei lui cinematografice, pe când Allen e maestru în comedioare și pastișe, fidel unui gen puțin schimbat în timp. Însă, dacă ne uităm cu atenție, vedem că dincolo de vârstă și de productivitate creativă, îi unește, mai nou, un interes cinematografic comun - reconstituirea unor felii de istorie.

În Midnight in Paris, Woody Allen își face de cap cu o decadă delicios-decadentă a secolului trecut: "the jazz age". Recreează ficțional atmosfera pariziană a anilor '20, populând-o cu personaje iconice, de la F. Scott Fitzgerald la Salvador Dali şi Gertrude Stein. Toate incluse într-un cadru imaginar colorat în nuanţele personale care domină orice film de Woody Allen.

Eastwood pare mai interesat de reconstituirea unor episoade din istoria Americii, cu un uşor iz patriotic, sau cu râvna celui ce vrea să aducă lumină asupra unor secvenţe controversate din istoria (post)belică. Mă gândesc aici la seria de filme complementare formată din The Flags of Our Fathers şi Letters from Iwo Jima. Dar şi la J. Edgar, un film ce reconfirmă interesul lui Eastwood pentru tratarea unor subiecte de acest gen.

Cu Leonardo di Caprio complet transfigurat în rolul principal, ultimul film al lui Eastwood recreează ficţional un personaj legendar: cel care, practic, a înfiinţat FBI-ul (aşa cum îl ştim azi) şi l-a condus câteva decenii. Şi care, se spune, a avut o influenţă decisivă în alegerea liderilor politici ai Statelor Unite. "Omul care avea un dosar despre oricine", cum i se spunea lui J. Edgar Hoover. Cel despre care se zvonea că îi are la mână pe toţi oamenii politici definitorii în viaţa publică - familia Kennedy, Richard Nixon şi mulţi mulţi alţii -, cu date intime controversate, culese prin metode neortodoxe, de obicei, şi numai bune pentru şantaj.  

Dincolo de faţada controversată politic, Eastwood face un portret personal al lui J. Edgar, aşa cum apare în diverse biografii şi cronici ale perioadei. Tipicar, ipohondru, perfecţionist, cu o personalitate dificilă, foarte puţini prieteni şi înclinaţii sexuale incerte, J. Edgar apare în plenitudinea trăsăturilor care îl transformă într-un personaj aparte.

Pentru cine nu e foarte familiarizat cu biografia lui Hoover sau cu istoria aferentă perioadei în care a condus FBI-ul, filmul poate fi un pic plicticos. La fel ca Moneyball, povestea lui Eastwood rămâne destinată exclusiv iniţiaţilor. Filmul e plin de trimiteri la diverse afaceri şi controverse politice, pe care dacă nu le cunoşti, te pierzi în multitudinea de personaje şi situaţii. Leonardo di Caprio se descurcă onorabil, deşi poate nu chiar atât de bine ca în Aviatorul. Recreează cu fidelitate şi în mod credibil, convingător, ticurile fizice şi de limbaj, la fel ca şi întreaga atmosferă din jurul lui Hoover. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre legăturile personajului, nu numai cu lumea politicii, ci şi cu cea a showbiz-ului, aşa cum reiese din celebrul episod recreat în prologul Underworld-ului lui DeLillo, unde Hoover asistă la un legendar meci de baseball alături de Frank Sinatra.

Pe scurt, filmul merită văzut dacă vă interesează istoria politică a Statelor Unite de la Roosevelt la Nixon. Mai puţin dacă sunteţi în căutarea unui film cu story captivant. Eastwood face concesii majore la acest capitol, iar rezultatul nu e dintre cele mai reuşite.

Extremely Loud & Incredibly Close

Un bărbat în costum, în cădere liberă de la etajul o-sută-și-ceva al unuia dintre Turnurile Gemene. The falling man. Câteva linii verticale și o siluetă cu capul în jos transformă fotografia făcută pe 11 septembrie 2001 într-o mostră perfectă a atmosferei din acea zi. Un detaliu, o frântură de poveste personală, care spune mai mult despre eveniment decât orice rezumat dintr-o carte de istorie. Prima dată am dat peste ea la Don DeLillo, care o transformă într-un act de artă performance. A doua oară, la Jonathan Safran Foer, în superbul roman Extremely Loud & Incredibly Close.

La fel ca în Everything is Illuminated, Foer ne propune un exercițiu prelung și supercreativ de memorie. Un fel de fitness mental, dacă vreți, un demers intensiv de aducere aminte. Totul sub pretextul unei "investigații riguroase". Plănuite atent şi documentate pas cu pas, în cataloage pline cu tot felul de semne, colaje, simboluri, amintiri şi mici nimicuri evocatoare. 

În Everything is Illuminated personajul principal era un american tipicar-ciudățel, cu dioptrii exagerat de multe şi o aversiune profundă pentru carne, pornit în căutarea unor rădăcini îndepărtate de familie pe undeva prin Ucraina rurală. În Extremely Loud & Incredibly Close Foer pune în centrul poveştii un copil dintr-o categorie similară, adică la fel de atipic/bizar. Oskar Schell  e supradotat, hiperactiv, suspect de autism (deşi "rapoartele medicilor nu au fost concludente"), plin de fobii şi idei fixe. Sclipitor de inteligent, cu o memorie de elefant şi abilitatea de a face calcule extrem de complicate în câteva secunde. Ceva între Rain Man şi Kevin din Home alone. Proaspăt orfan de tată. Mai exact, victimă prin extensie a atacurilor de la 11 septembrie. 

"Investigaţia" pe care o porneşte Oskar se leagă de o cheie găsită printre lucrurile tatălui său mort. Şi îl duce printre poveştile personale a zeci de oameni ce suferă de pe urma unor pierderi similare sau comparabile cu a lui. Filmul lui Stephen Daldry suprinde cum nu (cred) că se putea mai bine tot ce se întâmplă în mintea micuţului aflat cu toată seriozitatea în căutarea acului din carul cu fân, calculând posibilităţi, investigând diverse piste şi plănuind riguros soluţii, variante. Şi încercând, dincolo de toate astea, să rămână cât mai aproape de spiritul tatălui său.

Chiar dacă neverosimilul care devine verosimil sau combinaţia dintre umor şi amăreală ce domină romanul îi scapă filmului, şi chiar dacă Sandra Bullock nu face neapărat rolul vieţii ei, iar melodrama e mult mai groasă şi mai deranjantă pe ecran decât pe hârtie, Extremely Loud & Incredibly Close a ieşit bine. A reuşit să surprindă mult din spiritul şi ideea cărţii. Şi a reuşit să nu se transforme (de tot) într-un fel de mesaj patriotic clişeizat. Ci doar să spună, la fel ca fotografia The Falling Man, o frântură de poveste personală. Un detaliu mic ce vorbeşte despre un eveniment foarte mare.