"Pf, încă un film în care nu se întâmplă nimic!" Probabil aşa ar suna verdictul franc al unui spectator dependent de filme de acţiune, după vreo jumătate de oră de văzut Another Year, ultimul film al lui Mike Leigh. Şi asta fiindcă, într-adevăr, regizorul pare să renunţe tot mai mult la acel gen de succesiune narativă care dă un dinamism de tip videoclip celor mai multe filme proiectate la mall.
Nu că ar fi fost vreodată un practicant fidel al genului! Dar parcă, pe măsură ce îmbătrâneşte, Mike Leigh îşi mută tot mai mult camera departe de aspectul exterior al personajelor, departe de acţiunile lor, şi mai aproape de lumea lor interioară. Happy-Go-Lucky are mai puţină acţiune decât Vera Drake, iar Another Year are mai puţină decât ambele puse la un loc. Deci, dacă te uiţi cu ochiul înfometat de mişcare şi viteză, sau cu aşteptările spectatorului care decide calitatea unui film după numărul de urmăriri cu maşini şi crime sângeroase, atunci Another Year chiar e un film în care nu se întâmplă nimic!
Se succed anotimpuri - tot alea patru, nimic spectaculos -, se duc conversaţii aparent banale, se beau pahare de vin, se râde şi se mai şi plânge, pe ici, pe colo. La fel ca Jack Goes Boating, de exemplu, filmul lui Leigh nu ţine neapărat să îţi agaţe atenţia cu lucruri ieşite din comun. Nici să facă paradă cu personaje de circ, să te facă să râzi isteric sau să plângi în hohote. E mai degrabă un film despre detalii, mărunţişuri, nimicuri.
Dar dacă te uiţi la ele cu un ochi atent, calm, empatic, vezi că întreaga acţiune se petrece înăuntrul personajelor. Autorul plimbă o cameră imaginară prin minţile şi sufletele lor; te face să înţelegi ce se întâmplă acolo. Surprinde lent un număr de personaje aflate pe marginea trecerii în jumătatea a doua / finală a vieţii, doar pentru a le studia schimbările invizibile de afară. Şi construieşte cu paşi mici o atmosferă ce emană un gen aparte de singurătate şi tristeţe, dar şi de căldură şi generozitate - toate ascunse abil în spatele unor rutine cotidiene. Apoi zugrăveşte fidel, cu o răbdare ce mi-a amintit de About Schmidt, lumea care celebrează tinereţea ca valoare absolută. Cea în care bătrânii nu prea îşi găsesc niciun sens sau scop.
Adică aceeaşi lume în care, în Beginners, personajul lui Christopher Plummer încearcă se agaţe viguros de viaţă. Dar despre filmul ăsta, mai târziu.
2 comments:
Eu m-am indragostit de cuplul Tom si Jerry din film. La inceput filmul pare ca se invarte in jurul lor. Intr-un fel asa si e, pentru ca ei reprezinta -prin normalitatea lor aproape idilica- o ancora pentru celelalte personaje esuate din film.
Ei sunt statornici, de treaba si previzibili, ca anotimpurile care se succed asa cum - cu umor- ai zis.
Dar personajul pe care se focuseaza de fapt regizorul este prietena lor alcoolica. Si cata subtilitate are Mike Leigh in aplecarea lui -tandra si in acelasi timp obiectiva- asupra personajelor.
Pe mine m-a lovit chiar si asa asa, mai "fara actiune" :)
Da, putini regizori reusesc, ca Leigh, sa te impresioneze puternic descriind chestii relativ banale / nimicuri cotidiene, sa descrie o atmosfera atat de bogata din mai nimic.
Post a Comment