Extremely Loud & Incredibly Close

Un bărbat în costum, în cădere liberă de la etajul o-sută-și-ceva al unuia dintre Turnurile Gemene. The falling man. Câteva linii verticale și o siluetă cu capul în jos transformă fotografia făcută pe 11 septembrie 2001 într-o mostră perfectă a atmosferei din acea zi. Un detaliu, o frântură de poveste personală, care spune mai mult despre eveniment decât orice rezumat dintr-o carte de istorie. Prima dată am dat peste ea la Don DeLillo, care o transformă într-un act de artă performance. A doua oară, la Jonathan Safran Foer, în superbul roman Extremely Loud & Incredibly Close.

La fel ca în Everything is Illuminated, Foer ne propune un exercițiu prelung și supercreativ de memorie. Un fel de fitness mental, dacă vreți, un demers intensiv de aducere aminte. Totul sub pretextul unei "investigații riguroase". Plănuite atent şi documentate pas cu pas, în cataloage pline cu tot felul de semne, colaje, simboluri, amintiri şi mici nimicuri evocatoare. 

În Everything is Illuminated personajul principal era un american tipicar-ciudățel, cu dioptrii exagerat de multe şi o aversiune profundă pentru carne, pornit în căutarea unor rădăcini îndepărtate de familie pe undeva prin Ucraina rurală. În Extremely Loud & Incredibly Close Foer pune în centrul poveştii un copil dintr-o categorie similară, adică la fel de atipic/bizar. Oskar Schell  e supradotat, hiperactiv, suspect de autism (deşi "rapoartele medicilor nu au fost concludente"), plin de fobii şi idei fixe. Sclipitor de inteligent, cu o memorie de elefant şi abilitatea de a face calcule extrem de complicate în câteva secunde. Ceva între Rain Man şi Kevin din Home alone. Proaspăt orfan de tată. Mai exact, victimă prin extensie a atacurilor de la 11 septembrie. 

"Investigaţia" pe care o porneşte Oskar se leagă de o cheie găsită printre lucrurile tatălui său mort. Şi îl duce printre poveştile personale a zeci de oameni ce suferă de pe urma unor pierderi similare sau comparabile cu a lui. Filmul lui Stephen Daldry suprinde cum nu (cred) că se putea mai bine tot ce se întâmplă în mintea micuţului aflat cu toată seriozitatea în căutarea acului din carul cu fân, calculând posibilităţi, investigând diverse piste şi plănuind riguros soluţii, variante. Şi încercând, dincolo de toate astea, să rămână cât mai aproape de spiritul tatălui său.

Chiar dacă neverosimilul care devine verosimil sau combinaţia dintre umor şi amăreală ce domină romanul îi scapă filmului, şi chiar dacă Sandra Bullock nu face neapărat rolul vieţii ei, iar melodrama e mult mai groasă şi mai deranjantă pe ecran decât pe hârtie, Extremely Loud & Incredibly Close a ieşit bine. A reuşit să surprindă mult din spiritul şi ideea cărţii. Şi a reuşit să nu se transforme (de tot) într-un fel de mesaj patriotic clişeizat. Ci doar să spună, la fel ca fotografia The Falling Man, o frântură de poveste personală. Un detaliu mic ce vorbeşte despre un eveniment foarte mare.