Rona

"Jean vois Rona habillé des fines dentelles dans un bar hors du temps."

Inception în sus, Inception în jos

Cei care au văzut Memento, Insomnia sau The Prestige s-au dus precum la pomul lăudat să vadă ultimul film al lui Christopher Nolan. Iar dacă aşteptările nu erau oricum destul de sus, au mai urcat un nivel şi printr-o campanie sistematică de ispitire şi tentare, care a învelit filmul, printre altele, în ambalajul glamoros al „celei mai aşteptate lansări din 2010” sau „noului Matrix”. Asta ca să nu mai aduc în discuţie distribuţia oscarizată şi bugetul deloc modest.

Face faţă sau nu Inception acestor aşteptări? Am tot auzit întrebarea asta, deci hai să scurtez vorbăria şi să postez aici o tentativă de răspuns.

Sumar în sub 15 cuvinte (pentru cei care stau pe blogul meu între 30 s şi 5 min): deşi nu chiar banal după reţetă, Inception e plin de reţete banale.

După al treilea dialog în care ştiam dinainte ce replică urmează, m-am oprit din numărat. Şi nu numai la capitolul ăsta e plin de formule facile şi mult prea uşor de intuit. La fel de transparente sunt hălci întregi din economia poveştilor. Momentele care ar fi trebuit să fie de mari descoperiri devin de fapt mici şi prevăzute eşecuri. Iar finalul le pune capac. E drept că scenariul trietajat are riscurile lui. Adică o poveste desfăşurată simultan în trei rame aflate una într-alta nu e tocmai uşor de strunit. Pattern-ul e recognoscibil, însă aici parcă a depăşit limitele rezonabile. Cunoaştem plăcerea lui Nolan de a risipi aleatoriu fragmente din poveste, într-un hazard cronologic, dublat de buimăceala unui erou principal care nu ştie pe ce lume se află – fiindcă e amnezic, insomniac cronic sau incapabil să distingă realul de vis –, pentru ca apoi să ne lase să aşezăm încet-încet, singuri, piesele într-o imagine coerentă. Nu prea coerentă, însă, fiindcă ştim cu toţii că nimic nu e mai plicticos decât un story în care totul devine plat, evident şi decolorat ca o fotografie făcută cu o săpunieră. Din păcate însă, Inception pune totul pe tavă, după cum observa Monsieur C aici. Nolan e atât de grijuliu ca nu cumva privitorul să se piardă undeva în timpul fugărelii între cele trei etaje ale poveştii, încât îi oferă mură-n gură chiar şi cele mai mici detalii (altfel absolut evidente). Ceea ce creează o redundanţă enervantă şi îţi insultă inteligenţa.

Pe de altă parte, admit că m-a sedus ideea filmului. Profesia de manipulator de vise, pe care o are personajul lui DiCaprio, e by default material pentru chestii extrem de interesante. Fiindcă produce un spaţiu unde există loc nelimitat pentru creativitate pură, fără constrângeri impuse de raţiune şi realitate, după cum zice (aproximativ) Ariadne, arhitecta labirintului din vis (sic!). Poate de aceea filmul e interesant de văzut pentru arhitecţi, dar şi pentru cei care încă mai cred în Freud şi nu sunt complet sastisiţi de teoriile legate de subconştient, vise şi alte speculaţii. În plus, amatorii de filme de acţiune vor găsi destulă satisfacţie în realizarea filmului, cred. Iar calitatea formei, până la urmă, poate substitui găurile din conţinut. Că doar oricum e Hollywood şi nu ar fi prima dată.

„Why families don’t stay together in America?”

Francheţea abruptă a întrebării adresate de Solo – un taximetrist-imigrant, aflat în tura de noapte prin oraşul Winston Salem – lui William – un client taciturn, solitar – aduce un aer uşor naiv în maşina ce se târăşte pe străzile pustii prin întuneric. Şi o anume candoare, ca şi cum Solo întreabă asta pentru a rezolva la minut puzzle-ul unei epidemii sociale care macină lumea occidentală. Senzaţie ce persistă în continuarea dialogului:

“If I was in Senegal…That’s where I’m from, in Africa, you know where it is, right? Dakar. [There] Families stay together, man. We take care of our parents, old people. Even if they don’t have teeth in their mouth any more, we take food and put it in their mouth, man.”

Urmată de răspunsul acid, sfidător, cinic al lui William:

“Why aren’t you there now?”

Cu o frapantă lipsă de ocolişuri, miezul tematic al filmului Goodbye Solo e rezumat aici în doar câteva fraze. A căror evidenţă e amortizată de tonul parcă doar pe jumătate serios al lui Solo. Dar asta nu înseamnă că filmul este doar despre integrarea relaţiilor afective într-un circuit de consum sau doar despre abandonul bătrânilor ca pe nişte jucării stricate/expirate în lumea civilizată. Nici măcar doar despre solitudine.

La fel ca în Chop Shop, Ramin Bahrani îşi aţinteşte lentila asupra unui peisaj mai larg, descris prin contrast. E vorba din nou de o Americă ce nu seamănă deloc cu cea vândută pe cărţile poştale. O ţară a imigranţilor săraci, croindu-şi pe brânci drumul într-un spaţiu urban ostil şi violent, aflaţi mereu pe punctul de a pierde totul şi a râmăne pe străzi. Dacă acolo centrul focal al filmului era lumea micului Alejandro, aici totul se învârte în jurul lui Souleyman, aka Solo, cu al său imperturbabil şi contagios joie de vivre. Nu destul de contagios pentru William, însă.

Wait for me and I will not come

Painful break-ups, no sign of make-ups and a perfect recipe to deal with both. As prescribed by Dr. Love himself in Miroslav Momcilovic's film Cekaj me. Here it is.

Vedere dintr-un balon de săpun

Credeaţi că nimeni nu se pricepe mai bine ca Tarantino la pastişări subversive? Ce reproduc atât de fidel şi satirizează atât de fin un anumit gen de filme, încât uneori nu mai ştii sigur dacă rezultatul e într-adevăr un film prost sau un film care îşi bate joc de unul prost (vezi Kill Bill)? Şi eu. Până când am văzut Soapdish. Şi am observat că nici Aaron Spelling nu e tocmai un novice în ale stilului. Da, aţi citit bine – e vorba de dl. Beverly Hills 90210, uneori strigat şi dl. Melrose Place sau dl. Sunset Beach. Adică inventatorul câtorva dintre cele mai de succes reţete pentru creat serbede-seriale-de-ţinut-spectatori-plictisiţi-în-faţa-TV-ului-în fiecare-zi-la-aceeaşi-oră.

Ok, poate îi acord puţin mai mult credit decât are. Adevărul e că dl. Spelling este „doar” producător al filmului, iar scaunul regizoral îl ocupă Michael Hoffman (tipul care a regizat singurul film – yet – făcut după un scenariu de DeLillo). Şi atârnat de ei stă un ciorchine de actori dintre care nici măcar unul nu e necunoscut (vezi afişul).

În fine, Soapdish este – pentru a reveni la paralela cu Tarantino – un film despre un film. De fapt, un film despre un serial de televiziune, din genul celor ce au de la 200 de episoade în sus, filmate în mare parte într-un studio ce imită penibil malul mării. Soapdish plonjează direct în culisele unde actorii îşi hrănesc vanitatea fără limite cu apariţii pe copertele tabloidelor şi îşi petrec cea mai mare a timpului suferind crize de invidie şi plănuind cum să submineze starurile serialului ce le-au luat-o înainte în statisticile de măsurare a audienţei. Actori ce au atâţia ani la activ interpretând replici sterile, de un dramatism de doi lei, încât ajung să le importe în viaţa personală.

Până la urmă, Soapdish e un film despre bariera tot mai fină ce separă realitatea „reală” de cea televizată. Sau originalul de simulacru, cum ar zice ştim-noi-cine. Subiect care, la 20 de ani de când a fost făcut lansat Soapdish, reflectă o stare de fapt ce nu numai că n-a dispărut, ci din contră, am adesea senzaţia că se acutizează. Mai rostim oare vreo replică pe care nu am extras-o – mai mult sau mai puţin conştient – dintr-un scenariu de film? Mai ştim să reacţionăm altfel decât personajele proiectate pe ecran? Mai există expresii sau sentimente nedefinite anterior pe un ecran? Noroc că toate întrebările astea sunt puse pe un ton comic, deopotrivă autoreflexiv şi autosubversiv. Sau noroc că „everything will be ok, I promise”, după cum spune o frază gratuită din stocul celor pentru care se găseşte un loc în scenariul majorităţii covârşitoare a filmelor made-in-Hollywood. Dar hai că am gândit destul pentru acum, „let’s get outta here”.

Nenumita apropiere

La fel cum Adrian Petru Constantin lasă o viaţă trăită pe jumătate pentru a traversa un continent şi a ajunge la Cordoba în romanul Apropierea, Sayra şi El Casper taie în lung America centrală pentru a ajunge în Texas, în filmul Sin nombre. Doar că Adrian ia autocarul spre Andalucia cu elanul naiv al poetului care vrea să-i citească în original pe Borges, Marquez şi Cortazar, pe când cei doi iau calea voiajului clandestin pe acoperişul unui tren de marfă lăsând cu nelinişte în urmă peisajul primejdios şi imprevizibil al câte unei ţări dezolante. Unde oamenii sunt fie condamnaţi la mizerie şi ratare, fie devin victime ale unor acte aleatorii de violenţă atroce. Unde viaţa are o valoare neînsemnată. Ea – Honduras. El – Mexic. Ambii traversează un continent în care oraşele sunt împărţite între găşti ce se măcelăresc reciproc, iar copiii învaţă adesea să mânuiască pistolul înainte de a-şi pierde dinţii de lapte.
Adrian pleacă să înveţe spaniola, Sayra şi El Casper – pentru a o uita. Toţi trei sunt mânaţi de mirajul ţării-destinaţie, proiectată în luminile calde ale unei vieţi diferite, poate mai bune, dar şi conştienţi că se află pe un drum pe care mulţi se îmbarcă şi puţini rămân. În cuvintele tatălui-călăuză al Sayrei, aflat în rândul zecilor de imigranţi ilegali ce aşteaptă zile în şir venirea trenului pe acoperişul căruia vor călători de-a lungul Mexicului, spre graniţă: „Ni la mitad de ellos llegara a Los Estados Unidos. Pero nosotros si.”

Bon appétit!*

Cu mult înainte ca Jamie Oliver să înveţe întreaga lume occidentală adevăratul mod în care se găteşte italieneşte – îmbiindu-şi fanii nu doar cu poveşti, miresme sau mici trucuri culinare, ci şi cu un neobosit spirit creativ şi multă carismă –, Julia Child se număra printre pionerii răspândirii artei bucătăritului. Pe la începutul anilor ’60, venerabila doamnă era printre primii bucătari-autori ce alegeau să îşi prezinte reţetele altfel decât în cărţile clasice de bucate. Adică să se adreseze unui public nelimitat la casnice gravitând rutinat şi anost în jurul cratiţelor. În plus, era printre primele gazde ale unei emisiuni televizate pe această temă.

E drept că pentru cititorii români numele Juliei Child probabil spune puţine, sau oricum mai puţine decât cel al Sandei Marin, însă pentru americani ea reprezintă un autentic guru culinar. O persoană ce, printr-un amestec de şarm personal şi o mină profesionistă în discuţiile despre prepararea mâncării, a reuşit să transforme la cuisine française într-un subiect nu numai fascinant, ci şi accesibil. Lucru făcut posibil întâi prin publicarea cărţii Mastering the Art of French Cooking – un fel de Biblie a bucătarilor amatori – şi apoi prin intermediul celebrului show televizat The French Chef. Aici maestra culinară explica secretele realizării unei suite generoase de reţete, pe diverse gusturi şi grade de dificultate: de la facile omlete cu câte un mic je ne sais quoi, la faimosul ei coq au vin sau la sofisticate moduri de a dezosa şi prepara o raţă. Succesul emisiunilor transmise pe canale cu mare audienţă în anii ’60 şi ’70, însoţit de cel al articolelor semnate în The Boston Globe, au propulsat-o încet dar sigur drept una dintre primele vedete culinare autentice. Drumul adesea bolovănos spre acest statut apare dezvăluit în cartea biografică My Life in France, în care nepotul ei îi colectează cu acribie confesiunile şi amintirile.

Însă cartea acoperă doar jumătate din povestea ce stă la baza filmului Julie & Julia, în care ineditele trăsături ale celebrei doamne sunt readuse la viaţă de Meryl Streep, sub regia lui Nora Ephron (pe care v-o amintiţi, poate, drept autoare a filmului Nopţi albe în Seattle / Sleepless in Seattle). Cealaltă jumătate aduce pelicula în zilele noastre, adică la câteva decenii după ce Julia Child a dezvăluit în mod irezistibil Franţa culinară publicului american, când o anume Julie Powell se ambiţionează să-i devină succesoare. În mica bucătărie a minusculului apartament pe care îl împarte cu iubitul ei, Julie se înhamă la un pariu curajos: să gătească toate cele 524 de reţete publicate în primul volum din Mastering the Art of French Cooking în fix 365 de zile. Iar jurnalul acestei ambiţioase întreprinderi are să fie înregistrat sub forma unui blog. Obstacolele, avatarurile şi reuşitele menţionate cu sensibilitate aici nu numai că ajung să trezească interesul şi admiraţia unui număr impresionant de cititori, dar în cele din urmă sunt şi colecţionate între două coperte de carton, devenind prima carte publicată la o editură prestigioasă şi primul pas spre succesul mediatic de proporţii al lui Julie. Plus, desigur, o parte a scenariului de la baza filmului de faţă.

Păstrând proporţiile listate în reţetă, Julie & Julia poate fi descris ca un film-sandvici. Adică unul în care avem două felii narative – descriind, pe de o parte, experienţa franceză a Juliei Child în anii ’50, cu accent pe momentele în care îşi descoperă vocaţia de maestră culinară, şi, pe de alta, experimentele din bucătărie ale succesoarei ei, Julie Powell, petrecute în anii 2000. Iar între ele găsim umplutura ce le ţine laolaltă – la cuisine française, bien sûr. Deşi aproximativ egale în economia scenariului, cele două părţi nu sunt neapărat la acelaşi nivel din perspectiva interpretării. Gestica luxuriantă şi amprenta atât de personală ce defineşte vocea, accentul, statura şi personalitatea Juliei Child, cu infinita ei energie şi poftă de viaţă – caracteristici ce au transformat-o într-o figură iconică a televiziunii pe teme culinare încă de pe vremea când nu existau canale ca The Food Network – sunt în întregime apropriate sub umbrela personajului jucat de Meryl Streep. Mereu plin de surprize şi acaparând întreaga scenă, acesta devine adevăratul cap de afiş al filmului. Prin comparaţie, omoloaga de peste ani a Juliei Child, interpretată de Amy Adams, se pierde pe alocuri într-un joc fad, lipsit de curaj sau de vreo notă cu adevărat distinctivă. Poate nu neapărat mai slab, cât dezavantajat de permanenta paralelă cu un personaj atât de bogat şi de plin de culoare. Dincolo de universul culinar despicat cu atenţie de cele două autoare-bucătar, Julie & Julia deschide câte o fereastră spre două lumi unite de un egal apetit pentru mâncare şi viaţă: fermecătorul Paris postbelic, în care doamna Child urmează cursurile celebrei şcoli Cordon Bleu, şi New-York-ul contemporan, în care Julie Powell găseşte un refugiu de la rutina şi dezamăgirile unui job epuizant în cartea şi emisiunile înregistrate ale veneratei ei antecesoare. Pe scurt, sandviciul cu poveşti rămâne o vizionare savuroasă până la ultima bucată, chiar şi pentru cei ce nu sunt gurmanzi (deşi asta face vizionarea cu adevărat apetisantă).

*Pentru amatorii de fast-food, o versiune to go a acestui articol am scris mai demult aici. Cea de faţă a fost lustruită pentru Duplexul de luna asta, unde va apărea alături de cronica romanului de Alex Prud'homme.

Pe ici, pe colo,

...adică Tamo i ovde / Here and There, este povestea produsă la întâlnirea dintre un tip cu alură jarmuschiană şi un mediu cu rezonanţă bregoviciană (rimă complet involuntară). Omul nostru este un ghem de stereotipuri ce construiesc new-yorkezul mitic (cu accent pe primul i) - depresiv, nevrotic, paranoic, arţăgos, un pic alcoolic şi wanna-be artist. Pe la 50 de ani şi complet ratat. Ce are el în comun cu Beogradul în care aterizează pentru desăvârşirea unei căsătorii contra cost cu o doritoare de viză americană? Poate nu e clar de la bun început, dar devine tot mai evident pe parcurs: nostalgia după un fel de glorie trecută, frustrarea tăcută în faţa faptului că vremurile bune s-au încheiat şi suntem cumva împotmoliţi într-un nasol "acum & aici". Not living, but surviving, cum zice la un moment dat un personaj.

Într-o anumită măsură, Here and There se dezbracă de clişeele nelipsite filmelor din Balcani. Şi într-o anumită măsură nu (avem nunţi cu fanfară şi taximetrişti care se plâng de viaţa în tranziţie). Şi bine face, cred. Rezultatul nu numai că e perfect vizionabil (merci beaucoup, monsieur C.!) şi se încheie cald, fără nuanţe îngroşate, dar a fost şi o ocazie pentru două reîntâlniri-surpriză. Una, cu Mirjana Karanovic, pe care am văzut-o cu câtva timp în urmă în zguduitorul Grbavica: The Land of My Dreams şi de atunci nu mi-o pot scoate din minte. A doua, cu clădirile bombardate de NATO din Beograd - schelete ce se ţin miraculos pe picioare la peste 10 ani după. Or fi un statement? Or fi pur şi simplu blocate într-o încâlceală birocratică? La faţa locului nu am înţeles clar. Cert e că emană un difuz, dar inconfundabil aer mortifer. Însă unul cumva detaşat, resemnat, integrat volens-nolens în forfota vieţii din jur.

The cigarette

More of Anca Cernoschi's lavishly elegant, cinematic photography on her photo-blog.