Francheţea abruptă a întrebării adresate de Solo – un taximetrist-imigrant, aflat în tura de noapte prin oraşul Winston Salem – lui William – un client taciturn, solitar – aduce un aer uşor naiv în maşina ce se târăşte pe străzile pustii prin întuneric. Şi o anume candoare, ca şi cum Solo întreabă asta pentru a rezolva la minut puzzle-ul unei epidemii sociale care macină lumea occidentală. Senzaţie ce persistă în continuarea dialogului:
“If I was in Senegal…That’s where I’m from, in Africa, you know where it is, right? Dakar. [There] Families stay together, man. We take care of our parents, old people. Even if they don’t have teeth in their mouth any more, we take food and put it in their mouth, man.”
Urmată de răspunsul acid, sfidător, cinic al lui William:
“Why aren’t you there now?”
Cu o frapantă lipsă de ocolişuri, miezul tematic al filmului Goodbye Solo e rezumat aici în doar câteva fraze. A căror evidenţă e amortizată de tonul parcă doar pe jumătate serios al lui Solo. Dar asta nu înseamnă că filmul este doar despre integrarea relaţiilor afective într-un circuit de consum sau doar despre abandonul bătrânilor ca pe nişte jucării stricate/expirate în lumea civilizată. Nici măcar doar despre solitudine.
La fel ca în Chop Shop, Ramin Bahrani îşi aţinteşte lentila asupra unui peisaj mai larg, descris prin contrast. E vorba din nou de o Americă ce nu seamănă deloc cu cea vândută pe cărţile poştale. O ţară a imigranţilor săraci, croindu-şi pe brânci drumul într-un spaţiu urban ostil şi violent, aflaţi mereu pe punctul de a pierde totul şi a râmăne pe străzi. Dacă acolo centrul focal al filmului era lumea micului Alejandro, aici totul se învârte în jurul lui Souleyman, aka Solo, cu al său imperturbabil şi contagios joie de vivre. Nu destul de contagios pentru William, însă.
No comments:
Post a Comment