Inception în sus, Inception în jos

Cei care au văzut Memento, Insomnia sau The Prestige s-au dus precum la pomul lăudat să vadă ultimul film al lui Christopher Nolan. Iar dacă aşteptările nu erau oricum destul de sus, au mai urcat un nivel şi printr-o campanie sistematică de ispitire şi tentare, care a învelit filmul, printre altele, în ambalajul glamoros al „celei mai aşteptate lansări din 2010” sau „noului Matrix”. Asta ca să nu mai aduc în discuţie distribuţia oscarizată şi bugetul deloc modest.

Face faţă sau nu Inception acestor aşteptări? Am tot auzit întrebarea asta, deci hai să scurtez vorbăria şi să postez aici o tentativă de răspuns.

Sumar în sub 15 cuvinte (pentru cei care stau pe blogul meu între 30 s şi 5 min): deşi nu chiar banal după reţetă, Inception e plin de reţete banale.

După al treilea dialog în care ştiam dinainte ce replică urmează, m-am oprit din numărat. Şi nu numai la capitolul ăsta e plin de formule facile şi mult prea uşor de intuit. La fel de transparente sunt hălci întregi din economia poveştilor. Momentele care ar fi trebuit să fie de mari descoperiri devin de fapt mici şi prevăzute eşecuri. Iar finalul le pune capac. E drept că scenariul trietajat are riscurile lui. Adică o poveste desfăşurată simultan în trei rame aflate una într-alta nu e tocmai uşor de strunit. Pattern-ul e recognoscibil, însă aici parcă a depăşit limitele rezonabile. Cunoaştem plăcerea lui Nolan de a risipi aleatoriu fragmente din poveste, într-un hazard cronologic, dublat de buimăceala unui erou principal care nu ştie pe ce lume se află – fiindcă e amnezic, insomniac cronic sau incapabil să distingă realul de vis –, pentru ca apoi să ne lase să aşezăm încet-încet, singuri, piesele într-o imagine coerentă. Nu prea coerentă, însă, fiindcă ştim cu toţii că nimic nu e mai plicticos decât un story în care totul devine plat, evident şi decolorat ca o fotografie făcută cu o săpunieră. Din păcate însă, Inception pune totul pe tavă, după cum observa Monsieur C aici. Nolan e atât de grijuliu ca nu cumva privitorul să se piardă undeva în timpul fugărelii între cele trei etaje ale poveştii, încât îi oferă mură-n gură chiar şi cele mai mici detalii (altfel absolut evidente). Ceea ce creează o redundanţă enervantă şi îţi insultă inteligenţa.

Pe de altă parte, admit că m-a sedus ideea filmului. Profesia de manipulator de vise, pe care o are personajul lui DiCaprio, e by default material pentru chestii extrem de interesante. Fiindcă produce un spaţiu unde există loc nelimitat pentru creativitate pură, fără constrângeri impuse de raţiune şi realitate, după cum zice (aproximativ) Ariadne, arhitecta labirintului din vis (sic!). Poate de aceea filmul e interesant de văzut pentru arhitecţi, dar şi pentru cei care încă mai cred în Freud şi nu sunt complet sastisiţi de teoriile legate de subconştient, vise şi alte speculaţii. În plus, amatorii de filme de acţiune vor găsi destulă satisfacţie în realizarea filmului, cred. Iar calitatea formei, până la urmă, poate substitui găurile din conţinut. Că doar oricum e Hollywood şi nu ar fi prima dată.