Credeaţi că nimeni nu se pricepe mai bine ca Tarantino la pastişări subversive? Ce reproduc atât de fidel şi satirizează atât de fin un anumit gen de filme, încât uneori nu mai ştii sigur dacă rezultatul e într-adevăr un film prost sau un film care îşi bate joc de unul prost (vezi Kill Bill)? Şi eu. Până când am văzut Soapdish. Şi am observat că nici Aaron Spelling nu e tocmai un novice în ale stilului. Da, aţi citit bine – e vorba de dl. Beverly Hills 90210, uneori strigat şi dl. Melrose Place sau dl. Sunset Beach. Adică inventatorul câtorva dintre cele mai de succes reţete pentru creat serbede-seriale-de-ţinut-spectatori-plictisiţi-în-faţa-TV-ului-în fiecare-zi-la-aceeaşi-oră.
Ok, poate îi acord puţin mai mult credit decât are. Adevărul e că dl. Spelling este „doar” producător al filmului, iar scaunul regizoral îl ocupă Michael Hoffman (tipul care a regizat singurul film – yet – făcut după un scenariu de DeLillo). Şi atârnat de ei stă un ciorchine de actori dintre care nici măcar unul nu e necunoscut (vezi afişul).
În fine, Soapdish este – pentru a reveni la paralela cu Tarantino – un film despre un film. De fapt, un film despre un serial de televiziune, din genul celor ce au de la 200 de episoade în sus, filmate în mare parte într-un studio ce imită penibil malul mării. Soapdish plonjează direct în culisele unde actorii îşi hrănesc vanitatea fără limite cu apariţii pe copertele tabloidelor şi îşi petrec cea mai mare a timpului suferind crize de invidie şi plănuind cum să submineze starurile serialului ce le-au luat-o înainte în statisticile de măsurare a audienţei. Actori ce au atâţia ani la activ interpretând replici sterile, de un dramatism de doi lei, încât ajung să le importe în viaţa personală.
Până la urmă, Soapdish e un film despre bariera tot mai fină ce separă realitatea „reală” de cea televizată. Sau originalul de simulacru, cum ar zice ştim-noi-cine. Subiect care, la 20 de ani de când a fost făcut lansat Soapdish, reflectă o stare de fapt ce nu numai că n-a dispărut, ci din contră, am adesea senzaţia că se acutizează. Mai rostim oare vreo replică pe care nu am extras-o – mai mult sau mai puţin conştient – dintr-un scenariu de film? Mai ştim să reacţionăm altfel decât personajele proiectate pe ecran? Mai există expresii sau sentimente nedefinite anterior pe un ecran? Noroc că toate întrebările astea sunt puse pe un ton comic, deopotrivă autoreflexiv şi autosubversiv. Sau noroc că „everything will be ok, I promise”, după cum spune o frază gratuită din stocul celor pentru care se găseşte un loc în scenariul majorităţii covârşitoare a filmelor made-in-Hollywood. Dar hai că am gândit destul pentru acum, „let’s get outta here”.
No comments:
Post a Comment