If you wanna ride...

Mda, ştiu la ce vă gândiţi când vedeţi fonturile cu care e tipărit titlul de pe afiş. Şi probabil gândul va persista după generic. Senzaţia că Drive e un tribut adus cinemaului anilor '80 e dată şi de beat-urile cu rezonanţă disco ale coloanei sonore, şi de jacheta-fetiş a personajului principal, şi de atmosfera multor scene. Doar că filmul e mult mai mult decât o colecţie neo-noir de viniete ale perioadei respective. 

Drive e un superb experiment vizual, în care Nicolas Winding Refn (Bronson, Valhalla Rising) regândeşte noţiunea de film de acţiune. Niciunul dintre clişeele vechi ale genului - urmăririle cu maşini, antieroul justiţiar, plot-ul cu iz dulceag, dialogurile previzibile, ş.a. - nu mai seamănă cu ce a fost. Iar setting-ul în care se remodelează regulile de funcţionare ale thriller-ului devine o scenă extinsă pe care evoluează mesmerizant Ryan Gosling. Dintr-un rol cu replici monosilabice şi mimică minimală, el coagulează centrul unui film care te înhaţă, te seduce, te face să respiri accelerat şi, mai ales, îţi serveşte un deliciu estetic.    

Un paradis sferic. Ca o grenadă gata de detonat.

Aşa arată unica portiţă de ieşire din închisoarea pe care o reprezintă West Bank-ul sub ocupaţie, pentru  Said şi Khaled. Unica posibilitate de a părăsi demn enorma tabără de refugiaţi în care a fost transformată această zonă. Paradise Now urmăreşte cu o acurateţe şocantă drumul pe care cei doi îl parcurg de la a fi doi pierde-vară - într-un oraş plin cu clădiri bombardate, în care bubuitul bombelor în depărtare a devenit un fond sonor firesc - la a alege martiriul personal. Calea plină de cotituri pe care o parcurg până în momentul în care decid să  îmbrace un costum căptuşit cu explozibil şi să se autodetoneze într-un mijloc de transport în comun din Tel Aviv. 

Voci ca cea a lui Said şi Khaled, rezonări şi convingeri similare, ajung să fie distribuite rar şi puţin spre lumea largă. Dar mai să fie nominalizate la Oscar! Pentru asta, dar şi pentru realizarea cinematografică practic fără cusur (feat. Lubna Azabal şi Hiam Abbass), Paradise Now e o vizionare specială, importantă. Care te trimite într-o lume cu puţine ferestre spre exterior.

Oameni second hand

Aerul ingenuu al personajului jucat de Carey Mulligan în O lecţie de viaţă (An Education) îţi lasă un gust distinct, ademenitor, persistent după vizionarea filmului. De fapt, este amintirea cea mai pregnantă lăsată în urmă de această poveste centrată pe iniţierea tempestuoasă în viaţa adultă a unei liceene londoneze în anii ’60, despre care scriam acum câteva săptămâni. Imaginea ei îţi leneveşte destul timp în minte după ce genericul final a anunţat “The End”. Alura de fată-pe-cale-să-devină-femeie, isteţimea refrişantă, surâsul copilăresc ataşat unui trup ce tocmai îşi descoperă puterea de seducţie, replicile care cad ca boabele de piper într-un pahar cu ciocolată caldă – toate te fac să vrei să o revezi pe ecran. Iar asta curând. Poate din acest motiv prezenţa actriţei în Să nu mă părăseşti (Never Let Me Go) – ecranizarea romanului omonim al lui Kazuo Ishiguro – te face să aştepţi cu interes, ba poate chiar să placi filmul încă înainte de a-l vedea.

Cu atât mai mult cu cât observi că pe afiş, alături de numele lui Mulligan, apare unul asortat la capitolul carismă: Keira Knightley. Adică posesoarea unei trene generoase de aventuri cinematografice, pe care stau la vedere drame sentimentale jucate în crinoline, à la Mândrie şi prejudecată (Pride & Prejudice – în regia lui Joe Wright), sau roluri greoaie, riscante, precum cel al polului feminin dintr-un triunghi amoros bizar în care sunt prezenţi Sigmund Freud şi Carl Jung (vezi recentul A Dangerous Method, de David Cronenberg), dar şi prostioare ludice de tip Piraţii din Caraibe. Aşadar, domnişoara Knightley acompaniază (şi concurează – pe ecran şi în afara lui – cu) personajul lui Mulligan în mod binevenit. Iar pentru a lustrui mai abitir farmecul amândurora, distribuţia ni-l serveşte şi pe Andrew Garfield (îl ţineţi minte pe post de co-fondator al Facebook-ului în Reţeaua de socializare (The Social Network)?), pendulând periculos între afecţiunea uneia şi a celeilalte.

Tehnica narativă dominantă în Să nu mă părăseşti se descoperă făţiş, din primele secunde: rememorarea. Nimic nou în asta, poate vă gândiţi. Din spatele unei ferestre deschise spre o sală de operaţie, Kathy (Carey Mulligan) îl urmăreşte pe Tommy (Andrew Garfield) suferind o intervenţie chirurgicală. Contextul declanşează o hemoragie de amintiri ce se lăţeşte apoi peste tot restul filmului. Cum s-au cunoscut, unde au copilărit, care sunt firele ce le leagă irevocabil existenţele. Cum s-a născut şi a murit în faşă o legătură care să însemne mai mult decât prietenie platonică. Nimic nou nici aici.

Însă abia pe măsură ce şirul de amintiri avansează începi să realizezi că substanţa filmului stă în universului damnat în care se învârt fără ieşire personajele, în amplitudinea sumbră a distopiei imaginate de Ishiguro. Kathy, Tommy şi Ruth trăiesc într-o lume care pare să fie ca a noastră. Dar numai pare. Ceea ce o distinge în mod definitoriu este eradicarea celor mai multe boli considerate de noi incurabile. Secretul reuşitei? Cultivarea de clone sau “cópii”. Creşterea de oameni exclusiv pentru recoltarea organelor lor interne. Indivizi care arată şi se comportă ca mine şi ca tine, dar care vor sfârşi devreme în viaţă pe o masă de operaţie, cedându-şi un organ vital către un “original”.    

Midnight in Paris

Că oricine ar juca într-un film de Woody Allen ajunge în cele din urmă să arate ca Woody Allen, ştim deja. Dar în cazul lui Owen Wilson parcă e vorba de mai mult decât de importul gesticulatului în exces, al frazelor cu muuult prea multe paranteze, al gângăvelilor certăreţe, al bâlbâielilor şi al derapajelor discursive. Omul parcă are şi profilul lui Woody! Nasul, bărbia. Şi privirea. Şi postura puţin gârbovită. Şi frizura ciufulită. Toate astea, evident, fac parte dintr-o surpriză foarte plăcută. Doar una dintre cele pe care le rezervă Midnight in Paris.

Mai clar? Pe la sfârşitul anilor '70 Woody Allen publica o povestioară în care fantaza la o întoarcere în timp pentru o aventură fierbinte cu (the one and only) Emma Bovary. The Kugelmass Episode se chema acest exerciţiu de creativitate de un umor absolut savuros. Ei bine, vreo trei decenii şi ceva mai târziu, fantezia revine. Multiplicată nebuneşte. Adică nu era de ajuns ca scriitorul de mâna a doua ajuns în Paris să aibă întâlniri nocturne doar cu Hemingway şi Zelda & Scott Fitzgerald. Trebuie să fie acolo şi Cole Porter. Ba şi Dali & Bunuel. Şi Gertrude Stein. Şi o cohortă de alţi oameni pe care îi descoperi cu o neobosită fascinaţie, creionaţi parcă exact aşa cum ţi-i imaginai citindu-le cărţile. Plasaţi mereu între faze ritmate de umorul consacrat, auctorial.     

Iar dacă la asta se adaugă şi un happy end....