Bizarerii, fetişuri, grotescuri

Pentru că pe coperta de luna asta a revistei Photo se află Gemenele identice ale lui Diane Arbus, m-am pus pe o mică reexperimentare a superbului festin al bizarului pus la cale într-unul dintre filmele recente ce-i sunt tributare fotografei. Fantezia nuimtă Fur a lui Steven Shainberg, acest mic colecţionar de fetişuri bolnăvicioase (cel puţin dacă ne gândim la Secretary), nu este tocmai un proiect biografic. Ci, mai degrabă, după cum se şi autodeclară în subtitlu, un "portret imaginar al lui Diane Arbus". 


O traducere pe peliculă a atmosferei din fotografii, un melanj fabulos în care imaginarul e mereu preferat detaliului biografic. Şi folosind pe post de trup evocator pe nimeni alta decât Nicole Kidman - diafana, fragila, ciudata prezenţă ce reconstituie tenebrele unui personaj care a revoluţionat ideea de fotografie în anii '60. Personaj-autor al unei lumi în alb-negru pe care Susan Sontag o descria drept "a world in which everybody is an alien, hopelessly isolated, immobilized in mechanical, crippled identities and relationships". Fur încapsulează cu rară fineţe exact acest univers. 

“Fuck Sparta and the Spartans!”,

...shouts an enraged student in a Belgrade high-school after manifestly declaring his boredom during history class. The young and passionate professor, who was up to that point busy explaining Ancient Greece, remains speechless for a moment. Then in the next, he slaps the student. Everything is captured on a mobile phone camera by someone in class, sent to the media, and a far-fetched scandal breaks out. Prime-time television shows debate “school violence” in light of the events – the student is pitied as the victim of a ruthless professor. Of course everything gets overly dramatized, and the professor gets suspended. Out of job, he has to leave Belgrade and heads for somewhere near Banja Luka, Republika Srpska (which is the equivalent to the end of the world in this case), where he might get the chance to teach again. And this is where the story of Motel Nana begins.


[Read the rest on Cinematish...]

Brainstorm: WAR

Bombe, ruine, orfani în zdrenţe alergând prin praf. Poze stocate în alb-negru pentru războaiele mondiale şi în "night vision" pentru războiul din Golf. Alte cuvinte-cheie? Date, nume, cifre? Neh. După război rămân doar imagini. Înregistrate din buletinele de ştiri sau de pe prima pagină a ziarelor. Eventual mai rămân refrenuri tematice difuzate la radio (v. războiul din Vietnam & era Woodstock).

Războiul e un brand cărându-şi meme-urile în spinare, la fel ca oricare altul. Propria selecţie de clişee, imagini, refrenuri, artificii de merchandising etc. Deci, până la urmă, ladies and gents, "war is show-business!", după cum profetic remarcă personajul jucat de DeNiro în Wag the Dog.

În plus, constată acelaşi personaj, a crea un război în era televiziunii e ca şi cum ai face un film. Mai contează că bombardamentul şi femeile cu batic alergând cu faţa mânjită de funingime din calea tancurilor sunt într-un studio sau chiar la faţa locului? Telespectatorii oricum nu o să îşi dea seama de diferenţă.

Când Baudrillard a spus că "războiul din Golf nu a existat", că unica sa miză au fost minţile americanilor ţintuiţi zi şi noapte în faţa ecranelor pentru "breaking news", mulţi i-au zis - pe un ton mai mult sau mai puţin academic - "bre, eşti ţicnit!". Cum să poată fi înscenată o chestie de o asemenea amploare? Şi într-un scop atât de difuz, ambiguu? Ei, uite că se poate, şi încă foarte simplu, ne arată maestrul manipulării din Wag the Dog. Omul care inventează peste noapte un război numai pentru a le distrage atenţia jurnaliştilor de la un scandal sexual cu iz prezidenţial. Un război cu cine? Păi cu o ţară la fel de mică şi de îndepărtată ca una din victimele de serviciu din Orientul Mijlociu. Numită, de dragul fanteziei, de data asta, Albania.

Wag the Dog e o mostră de manual despre cum se creează realitatea televizată, complet independent de cea reală. Despre fabricarea ştirilor ex burtis, despre cum Washington şi Hollywood sunt, până la urmă, cam acelaşi lucru. Aceeaşi oameni stau în spate, poate doar îmbrăcaţi puţin diferit. Politică, cinema - it's all about a change in wardrobe, spune axiomatic personajul lui Dustin Hoffman.

Dar, dincolo de mesajul ăsta cu greutate, era să uit să vă spun ce e mai important: am râs cu hohote la cea mai mare parte a filmului! Satira lui Levinson e aşa delicioasă, că închizi liniştit câte un ochi la inconsecvenţele din scenariu - micuţe & pasabile, oricum.

A hyperballad for a hyperreal Wednesday

Speedball

It's all about being high and down at the same time, spune David Greig, via Radu Afrim, via Ramona Dumitrean in supercalifragilisticul Ultim mesaj al cosmonautului catre femeia pe care a iubit-o candva in fosta Uniunea Sovietica. Maraton de 160 de minute, pe care l-am ingerat exact la 24 de ore dupa ultima portie din buildungs-ul socialist al lui Bertolucci de 315 de minute. Cifre, cifre, si o aparenta apetenta pentru productii lungi, sau mai degraba lungite, in weekend-ul asta.

N-am scris inca despre teatru aici, si poate n-as fi facut-o nici acum daca piesa lui Afrim nu ar fi atat de televizualo-spectaculara. Adica foarte MTV si poate chiar putin Hannah Montana, foarte dreamy si foarte high, multe culori, silvery glitter. Efecte vizuale absolut fantastice (Adriana Grand - chapeau!) induse de neoane si de oameni bine miscati pe scena, foarte elastici si foarte dezbracati. Dar si complet incoerent, daca ne gandim la plot.

Cu linii de dialog catchy - da. Cu o poveste tangibila, expresiva - nu. Idei disparate care fac sens - da. Un centru coagulat care sa construiasca sens da capo al fine - nu. Habar n-am daca e de vina Greig sau Afrim, poate nici nu conteaza. Cert e ca m-au calcat pe nervi niste burti, si nu ma refer la a lui Keith, ci la ale scenariului. Mi-a placut cum, la fel ca DeLillo de ex., piesa vorbeste despre the media saturated environment in care ne balacim vrand-nevrand, despre engleza americana care ne colonizeaza mintile, despre discursul fragmentar si discontinuu pe care il importam din mass-media in propriile vieti. Despre sex si violenta, of course. Dar mai ales despre singuratate si teama, despre o lume complet volatila, in care nimic nu mai e clar, sacru sau poate nici macar real.

Bătrâneţe, filme grele

La fel cum oamenilor după o anumită vârstă li se interzice să mai mănânce gras, şi regizorilor de marcă ajunşi în faza asta ar trebui să li se interzică să mai facă film, decreta radical maestrul CTP într-o recenzie la Shutter Island (2010). Arătătorul său rechizitorial nu se îndrepta doar asupra modului în care Martin Scorsese îşi terfeleşte reputaţia cu acest ultim film, ci şi asupra altor mari regizori ajunşi în „azilul monştrilor sacri”. Ca de exemplu, Francis Ford Coppola şi al său eşec cu iz amatorist numit Tinereţe fără tinereţe (2007), ce parcă diluează aura sacră a peliculelor ce l-au canonizat în anii '70: Naşul şi Apocalypse Now.

Trecând peste modul poate puţin exagerat în care filmul lui Scorsese, altfel primit binişor de critică, este desfiinţat de CTP, întrebarea lansată e perfect legitimă. Există un termen de expirare al „certificatului de mare regizor”? Are loc o împuţinare a ideilor, o epuizare a talentului în acelaşi ritm cu înaintarea în vârstă? Şi dacă da, putem aplica un diagnostic din oficiu – „regizor în vârstă → film mediocru”? Cu siguranţă, nu! Un astfel de verdict nu ar fi doar limitat şi jignitor, ci ar suferi şi de un raţionament falacios. De fapt, recenzia susnumită e prima ce dă un contraexemplu: În serviciul regelui Angliei (I Served the King of England) (2006), regizat sublim de septuagenarul Jiri Menzel.

Dezbaterea legăturii dintre vârsta regizorului şi calitatea filmului e un subiect deschis cu precădere în cazul regizorului ce face subiectul articolului de faţă: Clint Eastwood. Legendarul om de cinema are la activ o carieră crescută în paralel cu uzina de vise. Figură iconică la Hollywood, el i-a simţit pulsul de decenii întregi şi a ştiut mereu cum să traseze liniile definitorii ale unei pelicule de succes, fie că juca rolul eternului cowboy din filme ca Pentru un pumn de dolari (Per un pugno di dollari) (1964), ori al poliţistului ce întâi împuşcă şi abia apoi pune întrebări din Dirty Harry (1971), dar şi al unui protagonist în răscolitorul conflict afectiv din Podurile din Madison County (The Bridges of Madison County) (1995). Creator extrem de prolific, Eastwood are un loc incontestabil în topul celor mai mari actori/regizori ai tuturor timpurilor.

Dar oare oboseala proorocită de CTP nu îl ajunge din urmă şi pe acest monstru sacru, născut în 1930? Răspunsul e dificil. Pe de o parte, superbul Gran Torino (2008) reconfirmă profilul imaculat de mai sus, la fel ca Schimbul (Changeling), lansat în acelaşi an. Pentru a nu ştiu câta oară, Eastwood dovedeşte că are energia necesară strunirii unui film genial, atât pe post de regizor, cât şi de actor principal. Dar putem spune acelaşi lucru şi în cazul lui Invictus (2009)? 

Adaptat după cartea jurnalistului John Carlin, Invictus propune un portret al faimosului lider sud-african Nelson Mandela. Suprins ca proaspăt lider al ţării măcinate de diferendele ireconciliabile moştenite din era apartheid-ului, el trebuie să scoată la liman şi o economie instabilă, cu probleme tipice ţărilor ce trec prin schimbări profunde. Unghiul din care e fotografiat Mandela se anunţă ingenios. Povestea urmăreşte perioada din preajma campionatului mondial de rugby găzduit de Africa de Sud, exploatat pe post de factor coeziv de către preşedinte. Spiritul neînfrânt („invictus”) e asociat şi cu supravieţuirea în cei 27 de ani de detenţie ai liderului african, dar şi cu moralul echipei naţionale de rugby, majoritar albă, ce are misiunea nu numai de a câştiga pe teren, ci şi în ochii susţinătorilor de culoare. Atât Morgan Freeman în rolul lui Madiba – numele tribal al lui Mandela –, cât şi Matt Damon în cel al lui Francois Pienaar, liderul echipei de rugby, aduc pe ecran un joc căruia e greu să îi reproşezi ceva.

Însă, la fel ca multe filme omagiale, Invictus suferă de tentaţia encomiasticului. Eastwood e atât de preocupat să glorifice liderul sud-african, încât ce rezultă e mai mult portretul unui sfânt decât al unui om în carne şi oase. Iar sfinţii, după cum ştim, sunt personaje în faţa cărora ne scoatem cu toţii pălăria, dar a căror perfecţiune e greu compatibilă cu cerinţele naraţiunii cinematografice. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre trecutul cu greutate al eroului principal. Despre cum se împacă vederile inspirate din Ghandi ale septuagenarului Mandela cu cele pe care le-a avut în tinereţe, ca activist într-o organizaţie de gherilă – rol prin care şi-a câştigat un loc pe lista internaţională a teroriştilor stabilită de Statele Unite (de pe care Mandela a dispărut abia în 2008). Şi n-ar fi fost rău nici dacă Eastwood ar fi intrat mai adânc cu foarfeca în secvenţele de rugby, a căror pondere depăşeşte adesea utilul şi suportabilul. Invictus poartă mărcile distinctive ale unui ochi regizoral devenit celebru – vezi zoom-in-ul pe un personaj puternic şi carismatic, cu un trecut încărcat, autor de replici scurte şi de mare impact, ş.a. –, însă nu intră în galeria filmelor sale prea reuşite. Predominantul ton elogios îl scoate cu greu din magma uniformizantă a clişeului. Vizionarea nu e în totalitate timp pierdut – dacă ne gândim la modul desăvârşit în care Morgan Freeman surprinde esenţa personalităţii lui Madiba, integrându-se într-o fereastră vie deschisă către Africa de Sud a anilor '90 –, însă, per ansamblu, dezamăgeşte.     

Faithless, breathless

Un delfin translucid glisează pe cerul de apă de deasupra oraşului.
Sunt eu, după 4 km de alergat cu Maxi Jazz & Sister Bliss. And I'm not going home.

Şi un intermezzo burlesc

De data asta, nu dintr-un film de Fellini. Deşi Dita von Teese şi-ar fi găsit locul într-una dintre bacanalele burghez-decadente, nu credeţi?

Sau îmbrăcată în costum de dresoare, printre clovni şi pitici, sincronizându-şi distinct mişcările cu cele ale unei feline enorme?

 Sau pe mica scenă a unui restaurant de lux, într-un dans intim, senzual, exotic, bizar, incitant?

Sau poate pur şi simplu sorbind Cointreau dintr-un pahar cu picior înalt, într-o dimineaţă târzie, cu o durere de cap de mărimea vagă a unei pisici leneşe, amuşinând un loc unde să se aşeze şi să toarcă?

Videocraţia lui Fellini

Conştient sau nu, Videocracy-ul lui Erik Gandini e născut tot din coasta lui Fellini. Treaba devine foarte clară dacă vedeţi Ginger e Fred, lansat cu vreo două decenii şi ceva mai devreme.

Controversatul documentar din 2009, despre care scriam aici, vorbeşte, ce-i drept, despre o lume contaminată într-un stadiu mult mai avansat cu divertismentul porno-melodramatic din categoria Berlusconi TV. Însă Ginger e Fred trebuie privit ca o evaluare timpurie, foarte lucidă şi vizionară a circului ieftin ce defineşte azi televiziunea italiană.

Pentru a-şi susţine demonstraţia, Fellini propune un tur fără menajamente în culisele unei emisiuni maraton. E vorba de un fel de bunică a lui Oprah şi Jerry Springer, sau poate chiar a celei păstorite de Andreea Marin. Adică un show în care sunt înghesuiţi pe scenă, la grămadă: pitici dansatori şi o vacă cu 18 ugere, un amiral octogenar şi un transexual amorezat de puşcăriaşi, inventatorul chiloţilor comestibili şi o sosie a reginei Angliei, un mafiot flancat de doi poliţişti ce urmează să spună "totul" în direct ş.a. Printre ei - un cuplu ce devenise celebru cu vreo trei decenii în urmă, în anii gri de după război, pentru cum impersona duetul Ginger Rogers & Fred Astaire. Un cuplu atras cu naivitate de o revenire în lumina reflectoarelor, ce realizează prea târziu că urmează să intre în menajeria plimbată derizoriu prin faţa camerelor.

Actorii fetiş ai lui Fellini aleşi pentru acest film târziu al său - Giuletta Masina şi Marcello Mastroianni - interpretează cu o candoare înduioşătoare rolul celor doi rătăciţi în lumea emergentă a televiziunii marca Berlusconi. Şi chiar dacă filmul nu conţine referiri directe la "Il Presidente", poate şi pentru că în 1986 era încă devreme pentru a arăta cu degetul, implicaţiile sunt extrem de clare. Şi de deziluzionante.

Iată şi o mostră - destul de inteligibilă, sper, şi fără subtitrare - despre o "biată doamnă" invitată la mega-show-ul TV pentru că a acceptat contra cost să fie subiectul unui "dramatic" experiment prin care i s-a tăiat complet accesul la televiziune timp de o lună. Ghiciţi efectele?