Oscar & Lucinda

Scuzaţi excesul de sinceritate şi expozeul poate cam abrupt. Dar îmi asum riscul şi declar: o ador pe Cate Blanchett! Actriţa cu A mare. Cate inspirând/expirând putere şi fineţe într-un amestec nobil, regal, în rolul Reginei Elisabeta (Elizabeth:The Golden Age). Cate cea anti-feminină, întruchipând jemanfişismul boem al lui Bob Dylan în I’m Not There. Cate cea debordând de feminitate vulnerabilă în Jurnalul unui scandal (Notes on a Scandal), sau acaparând ecranul cu un şarm rar, împrumutat fără greş de la Katherine Hepburn în Aviatorul. Cate cea simpatică şi versatilă până şi în exerciţii ludice à la Lord of the Rings. Aparenta manieră facilă cu care îşi schimbă costumele şi măştile, cu care intră în pielea unor personaje atât de diverse, o transformă într-una dintre cele mai talentate actriţe pe care le-am văzut în ultimii ani evoluând pe ecran. De la expresivitatea şi prezenţa puternică pe care le moşteneşte de pe prima scenă pe care a jucat – cea de teatru – şi până la curajul de a modela personaje în mod decisiv pe peliculă, ea posedă şi foloseşte cu succes toate uneltele creării unor intervenţii memorabile. Chiar şi când ele sunt doar episodice într-un film – vezi cazul Aviatorului, care i-a adus şi un Oscar –, rolurile lui Cate Blanchett acaparează întreaga atenţie şi îţi persistă în memoria vizuală/afectivă. Ies în evidenţă la fiecare încercare de a face un rezumat mental al filmului.

Acestea fiind declarate, îmi înţelegeţi, probabil, entuziasmul „din oficiu” în faţa filmului care a însemnat adevăratul debut al actriţei pe marele ecran. Oscar şi Lucinda (1997) se anunţă povestea întâlnirii unui cuplu atins de microbul pariurilor, cândva în anii 1800. El – proaspăt absolvent al şcolii de preoţi, supus aproape fanatic al normelor impuse de sutană. Ea – rămasă orfană în adolescenţa târzie, moştenitoare a unei averi impresionante şi apoi tânără întreprinzătoare în domeniul, pe atunci doar vag explorat, al producerii obiectelor din sticlă. Amândoi – crescuţi în chingile puritanismului britanic, într-o societate în care nimic nu e mai presus decât obedienţa religioasă. Iar aceasta din urmă e interpretată ca datorie de a-ţi refuza orice plăcere, de a trăi întreaga viaţă ca pe o succesiune de reprimări ale propriilor dorinţe. În vreme ce Lucinda (Cate Blanchett) reuşeşte să anuleze cu un zâmbet tirania societăţii puritane, Oscar (Ralph Fiennes) e sclavul ei fără drept de apel. Nesigur, infantil, suferind de retard emoţional – el e victima perfectă. Şi nu numai a celor din jur, cât mai ales a atracţie virale răspândite de jocurile de noroc. Deopotrivă fascinat de ele şi subjugat de un sentiment enorm de vină, Oscar începe să parieze la curse de cai în timpul studenţiei, apoi alunecă rapid pe panta dependenţei. „E ca opiul pentru mine”, mărturiseşte la un moment dat. Jocuri de cărţi, lupte între câini sau curse de cai – orice implică un pariu îi trezeşte interesul şi îi activează viciul. Câştigă mult, dar pentru a-şi calma conştiinţa donează aproape totul către săraci şi biserică, trăind în continuare la limita subzistenţei. De cealaltă parte, Lucinda vede în jocul de cărţi un antidot pentru singurătate. Un mod de a gestiona senzaţia că, după pierderea ambilor părinţi, a rămas complet fără sprijin.

Întâlnirea dintre cei doi se coagulează greoi şi e dificil să îţi reprimi senzaţia de artificial pe care o emană. Pariorii patologici dezvoltă piste narative interesante separat, până pe la jumătatea filmului, dar de acolo înainte derapează spre clişeu şi exagerare. Oricât s-ar strădui să meargă pe „calea cea bună”, Oscar se afundă tot mai adânc în acţiuni care contravin directivelor bisericeşti. Şi, deci, e devorat tot mai agresiv de vină. Deşi probabil există mult potenţial de atractivitate la un astfel de personaj, pe undeva deficitul acut de testosteron de care suferă face foarte dificilă empatizarea cu el. Oscar tremură, suspină, izbucneşte în lacrimi şi leşină mai ceva ca o domnişoară de pension. Iar victimizarea lui perpetuă capătă dimensiuni îngroşate mai ales când e alăturat Lucindei – personaj care străluceşte, paradoxal pentru epoca respectivă, în toată splendoarea unei şarmante forţe feminine. Ea preia frâiele cu fineţe şi carismă, se impune fără a da cu pumnul în masă sau a face vâlvă într-un mod grobian.

Deşi aflată abia la începuturile carierei cinematografice în Oscar şi Lucinda, Cate Blanchett îl eclipsează în mod evident pe Ralph Fiennes. Asta chiar dacă filmul e din 1997, pe când Fiennes deja jucase în Lista lui Schindler şi în Pacientul englez, deci nu era tocmai un novice. Pe de altă parte, să nu uităm cine semnează filmul de faţă. Gillian Armstrong a demonstrat nu o dată cât e de pricepută în a apleca reflectoarele asupra unor personaje feminine şi a le portretiza în situaţii limită, ce le scot în evidenţă trăsături ieşite din comun. Amintiţi-vă de Fiicele doctorului March (Little Women) sau de Charlotte Gray. Personajele ei aduc mereu o combinaţie refrişantă de putere şi delicateţe, sunt mereu femei care găsesc o surprinzătoare putere interioară, o forţă de a îşi ridica moralul de la podea şi de a merge mai departe în situaţii dintre cele mai dure. Iar Lucinda nu face excepţie. În interpretarea lui Cate Blanchett, ea devine centrul focal al filmului şi anulează, măcar în parte, potenţialul soporific al poveştii.