"Unicul tău duşman eşti tu"

Scurt şi abrupt spus, Black Swan brodează pe marginea Lacului lebedelor de Ceaikovsky. În esenţă, îi reconstruieşte conflictul. Parţial, la un nivel metaficţional şi îndepărtat de structura iniţială, e drept. Însă parcă vă şi aud întrebând: "Balet? Chiar ne uităm la un film despre balet?"

Întrebarea persistă şi îţi poate ocupa atenţia în prima secţiune a filmului, care se urneşte destul de greu şi destul de necaptivant. Asta cel puţin pentru cei lipsiţi de apetenţă faţă de plot-urile şi comploturile interpretate de graţioase siluete filiforme ce îşi plimbă tutuurile pe poante. Însă aşteptarea merită. Paşii mici şi fini cu care începe filmul sunt de fapt premisele derapajului drastic de la final. Pasajele de thriller lovesc mult mai puternic după un început relativ monoton, în care cunoaştem culisele unei adaptări a Lacului lebedelor, interpretată de o trupă de balet în care orice balerină din lume şi-ar dori să aibă rolul principal. O adaptare nouă, cu un punct de rezistenţă ambiţios: lebăda albă urmează să aibă aceeaşi interpretă ca ce neagră. Conflictul se mută în interiorul personajului.

Prim-balerina Nina Sayers (Natalie Portman) trebuie să penduleze cu graţie între mişcările suave, virginale ale lebedei albe şi cele îndrăzneţe, seducătoare ale celei negre. Potenţialul schizoid al acestei dedublări dospeşte pe fondul unui personaj ce suferea oricum de tarele unei sexualităţi reprimate şi de frustrările unei relaţii sufocante cu propria mamă. Faţeta "albă" şi cea "neagră" îşi fac loc tot mai pregnant în personalitatea Ninei, într-o competiţie bolnăvicioasă pentru întâietate. Iar melanjul lor exploziv i se prelinge periculos de pe scenă în toate colţişoarele vieţii. 

S-a mai spus, dar cred că trebuie repetat: Natalie Portman face în Black Swan rolul carierei ei de până acum. Complet renăscută în trupul silfidic al balerinei cu dublă personalitate, emulând seducător mişcările pline de supleţe şi graţie ale lebedei ce creşte sub pielea ei, Portman îşi dă pe ecran examenul de mare actriţă. Restul personajelor îi cad în urmă ca nişte jucării stricate. 

Pe scurt, s-ar putea să vă deranjeze începutul fără vlagă, clişeele freudiene şi câteva locuri în care bariera dintre real şi halucinaţie e poate prea confuză, dar până la urmă thriller-ul psihologic se urneşte, iar spre final te înhaţă fără drept de apel. Recunosc că asta nu face ca filmul să intre în galeria celor memorabile, în ciuda fantasticului rol al lui Portman. Sau nu în a mea, oricum. The Wrestler, de exemplu - ce tratează un subiect analog - mi s-a părut mult mai fluent şi mai bine închegat decât Black Swan, cu mai puţine artificii, dar şi mai puţin forţat. Ceea ce nu înseamnă că Black Swan nu are toate şansele să colecteze crema premiilor cinematografice în 2011...