Jan 19, 2011

"Fantoma" lui Polanski pe Downing Street

Cei care traduc numele lui Roman Polanski prin filme ca Chinatown (1974) sau Pianistul (2001) e posibil să se simtă la proiecţia Marionetei (The Ghost Writer) (2010) ca şi cum ar fi intrat în sala de cinema greşită. Cel puţin din când în când. Filmul intră în rezonanţă mai degrabă cu aşteptările celor care îl cunosc pe Polanski în primul rând ca protagonist în scandalul de corupere a unei minore, tratat cu acribie de tabloide şi lăbărţat episodic pe mai multe decenii. Iar asta pentru că Marioneta îşi trage în mod vizibil seva din mass-media, ba chiar împrumută ceva din logica sa senzaţionalistă. Dintr-un anumit unghi, întregul scenariu e o prelungire a unui talk-show politic în care se discută ralierea frecvent necondiţionată a Marii Britanii la politica externă a Statelor Unite. Adică poziţia de căţel docil adoptată de cel mai important locuitor de pe Downing Street 10 într-un ambiguu „război contra terorismului” în care lesa stă în mâna omologului de la Casa Albă. Filmul coboară în interiorul secret al motivaţiilor acestei controversate obedienţe. Iar rezultatul investigaţiei îngroaşă teancul de teorii conspiraţioniste ce brodează în jurul puterii nelimitate a „complexului militaro-industrial”, profeţit de Eisenhower încă din anii '60.

Dar înainte să te întrebi dacă nu cumva un personaj de seama lui Michael Moore şi-a băgat coada în conceperea scenariului pe această linie, trebuie făcute câteva precizări. În primul rând, povestea e dezvăluită din perspectiva unui scriitor din umbră („ghost writer”) angajat de o editură pentru a redacta memoriile fostului prim ministru britanic „Adam Lang” (a se citi „Tony Blair”). Scriitor care nu prea are habar despre dedesubturile sulfuroase ale politicii şi nici nu pare curios să le afle. El spune pur şi simplu „da” unui contract editorial ce conţine o ofertă financiară irezistibilă. Această prezenţă accidentală în scenariu, interpretată cu o nepreţuită doză de umor negru de Ewan McGregor, aduce un aer distinctiv subiectului, care altfel are mirosul stătut al supei reîncălzite. În al doilea rând, dacă dăm puţin cu şmirghel peste stratul politico-mediatic-conspiraţionist preluat din romanul ce stă la baza filmului (The Ghost de Robert Harris), găsim dedesubtul curat ca lacrima al unui ochi regizoral consacrat.


Semnătura inconfundabilă a lui Polanski poate fi citită printre rânduri – în ameninţarea difuză ce marchează acţiunea, în puseurile paranoide sau în atmosfera întunecată din casa în care personajul principal devine un fel de prizonier pentru a lucra la carte. Există secţiuni din film care îţi rămân gravate în minte. Însă ele se leagă mai degrabă de lumina sau de spaţiile reproduse pe ecran, decât de acţiunea propriu-zisă. Mă gândesc aici la aerul profund neprimitor al insulei pe care se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii, cu plajele ei vânturate de o briză îngheţată, cu veşnica burniţă, cu pustietatea dezolantă. Dar şi la fortăreaţa ce îl adăposteşte pe omul politic din centrul acţiuni, construită, în cunoscutul stil al lui Polanski, pentru a oglindi starea de spirit a filmului – misterul, răceala, paranoia.  
  Fermentul acţiunii iese la iveală încă de la început. Deşi contractat ca scriitor, personajul lui McGregor are, de fapt, doar de editat şi finalizat memoriile marelui personaj politic. De ce doar atât? Pentru că, în cea mai mare parte a lor, ele au fost deja scrise de către un „ghost” predecesor. Care, între timp, a devenit literalmente „ghost” (fantomă). A fost o crimă? Sinucidere? Greu de zis. Cert e că pe măsură ce îşi intervievează subiectul cărţii şi intră tot mai adânc în contextul politic ce îl înconjoară, scriitorul se trezeşte pe un teren din ce în ce mai alunecos şi mai periculos. Thriller-ul condus de locomotiva McGregor te duce prin tuneluri întunecate, pline de suspans, şi prin câteva viraje ce te ţin cu răsuflarea tăiată. Mai puţin reuşite sunt personajele laterale scriitorului – de la fostul prim-ministru interpretat de Pierce Brosnan, ce parcă nu reuşeşte să îşi dezlipească de pe faţă alura de Bond, la doamnele mai mult sau mai puţin caricaturale ce îl înconjoară. Chiar dacă e departe de a fi desăvârşită, Marioneta lui Polanski reprezintă un exemplu de manual pentru cum se construieşte un thriller, iar în plus colectează pe ecran mărcile regizorale distinctive ale unui mare om de film.  


2 comments:

Ionut Mares said...

rezonez total cu recenzia ta. surprinde exact plusurile si minusurile filmului. aspectul asta senzational-facil-politic, de, vezi doamne, ridiculizare a lui Blair este cea mai deranjanta parte a filmului. un film extrem de bun pe tema relatiei Marea Britanie-SUA si a razboiului din Irak, abordate din perspectiva personajelor de rang secund, cu un umor demential, este filmul britanic In The Loop (2009), de Armando Iannucci (premiul cel mare la BEST). daca nu il stii sau nu l-ai vazut, pot sa ti-l ofer printr-un transfer, eventual.

ad said...

mersi, Ionut! :)
si de acord in legatura cu In the Loop - l-am vazut cu ceva vreme in urma si m-a cucerit umorul de care vorbesti. cred ca am sa-l revad.