Meglio una buona copia che l'originale!

Mai are sens să ne cramponăm de "autenticitate" într-o lume în care orice poate fi reprodus? De la Benjamin încoace mulţi au întors pe toate părţile problema asta în legătură cu arta. Prin ce e o pictură diferită de un hamburger de la McDonald's? Ambele pot fi reproduse în serie pentru a răspunde unui anumit tip de foame, deci ce mai contează care e primul exemplar, "originalul"?

Mai există vreo diferenţă între real / "adevărat" şi simulat / "copiat" în artă? Asta se întreabă personajul masculin din Copie conforme - scriitor, critic de artă, connaisseur. Vi se pare o întrebare prea abstractă pentru a fi tratată într-un film de ficţiune digerabil? No worries - regizorul Abbas Kiarostami nu livrează discurs filozofic decât cu linguriţa. Ce dezvoltă el e mai degrabă un "studiu de caz", i.e. mutarea întrebării de pe terenul artei pe cel al relaţiilor personale - la fel de alunecos, la fel de fertil pentru o dezbatere despre ce e real şi ce e simulat.

Copie conforme spune o poveste veche - despre înstrăinarea unui cuplu ajuns la maturitate, despre singurătate, despre cum confundăm adesea ce este adevărat cu ce am dori să fie adevărat. Dar o spune într-un mod acaparator. Faptul că întregul film înseamnă, practic, o lungă conversaţie între un "ea" (Juliette Binoche) şi un "el" (William Shimell) aduce un aer uşor teatral, în care cei doi devin punctele de forţă reale ale scenariului. Fără artificii, fără efecte speciale. Doar joc actoricesc pur, old school, de mare clasă.

Întrebarea persistă la final. Sunt ei un cuplu real sau imaginat? Dar oare nu este asta o întrebare ce se poate pune cu privire la orice cuplu? Uneori între un mare adevăr şi o mare minciună nu stă decât un văl semitransparent.