Mi se pare doar sau tehnica facerii unui film despre facerea unui film e uşor fumată? Şi asta încă de pe vremea Cinéma vérité-ului? Nu spun că nu mai poate fi resuscitată şi/sau reîncălzită în doze şi situaţii cântărite cu atenţie (şi aici îmi vine în minte ce mi-a spus Larry David în Whatever Works, în cele câteva instanţe când a avut chef să iasă din cadrul ficţional şi să sporovăiască un pic direct cu privitorul). Dar parcă ultimul film al lui Andrzej Wajda nu intră într-o asemenea categorie.
De fapt, după ce am văzut Katyn, care e atât de atent finisat până la cele mai mici detalii pentru a acumula o tensiune ce explodează la final, Tatarak pare mai degrabă un proiect decât un film adevărat. O schiţă, o ciornă. Deşi într-o măsură comparabilă obsedat de al doilea război mondial, ultimului film semnat de Wajda îi lipseşte o structură cu adevărat închegată. Scenariul se pierde în drame difuze, dezvoltate neclar înăuntrul unei poveşti postbelice şi în afara ei. Dureri simţite de personaje ce nu prind o formă destul de concretă pentru a-ţi trezi empatia. Ce practică o teatralitate ce te ţine la distanţă.
Cred că CTP spunea într-o cronică la Shutter Island că, la fel cum şoferilor li se retrage permisul după o anumită vârstă (sau poate nu era vorba de şoferi, improvizez), tot aşa ar trebui şi regizorilor să li se interzică să mai facă filme. Eh, după Tatarak, tind să subscriu la idee în cazul lui Wajda. Sau poate pur şi simplu asta se întâmplă când un mare regizor foloseşte un film mai mult pentru a duce la bun sfârşit o misiune personală / omagială (Tatarak e dedicat memoriei lui Edward Klosinski), adică forţează evidenţa unui mesaj.
No comments:
Post a Comment