May 9, 2010

Pistolul lui Ford. Tom Ford.

Dacă în actul întâi apare un pistol, atunci în ultimul act cineva va fi împuşcat, spunea Cehov. În primele vreo cincisprezece minute ale filmului Un om singur (A Single Man) există o scenă unde personajul principal se aşează la un birou şi îi descuie sertarul. În sertar – un pistol. Camera poposeşte câteva secunde asupra armei, în timp ce în fundal clape lente de pian contrapunctează imaginea. Personajul cântăreşte pistolul în palme, verifică dacă e încărcat, îl aşează pe birou lângă un roman de Aldous Huxley. Finalmente, îşi deschide servieta şi depozitează în ea, ordonat, întâi cartea şi apoi pistolul. Mai trebuie să adaug care e cheia ce pune în mişcare mecanismul narativ?

Nu mă înţelegeţi greşit, însă. Faptul că vrem să ştim cum, când, dacă şi în ce scop va fi folosită arma nu transformă Un om singur într-un film cu rezonanţă poliţistă. Prima şi singura peliculă a lui Tom Ford (până acum) foloseşte scheletul unei poveşti concepute după tehnica „pistolului lui Cehov” doar ca un pretext. Pentru ce? Ei bine, dacă e să aflăm un răspuns trebuie să aruncăm o privire asupra autorului. Dacă numele Tom Ford nu vă spune nimic, s-ar putea să însemne că nu căutaţi unde trebuie. În cinematografie, e drept, domnul Ford are un portofoliu modest şi probabil că nu e (încă) mai mult de un nume dosit într-o notă de subsol. În domeniul modei însă, el este legendarul reformator al casei Gucci în anii ’90, plus principalul responsabil pentru transformarea brandului Yves Saint-Laurent într-unul dintre cele mai proeminente ale ultimelor două decenii, şi – nu în ultimul rând – creatorul unei celebre mărci ce-i poartă numele. Diverse personaje – pe care le vedem defilând pe covorul roşu, imortalizate pe afişele filmelor răsunătoare ale momentului sau în poze luate pe furiş de paparazzi contractaţi de reviste gen People – şi-au încredinţat imaginea pe mâna lui Tom Ford. Brad Pitt, Johnny Depp sau Tom Hanks l-au lăsat pe designerul american să-i îmbrace şi să le aleagă accesoriile. Şi să nu-l uităm pe Colin Firth, cel ce joacă rolul principal al lui George Falconer în Un om singur.

Aşadar, nu e de mirare că filmul lui Ford este un festin vizual, un film cu o estetică luxuriantă, cu o direcţie artistică impresionantă. Şi nu mă refer aici doar la recrearea atât de vie a decorurilor specifice anilor ’60 în cele mai minuscule detalii (concepute de echipa ce se află şi în spatele cunoscutului serialului Mad Men). Ci mai ales la stilul atât de acaparator de filmare, ce dezvăluie o privire aruncată reverenţios câtorva regizori italieni iconici, ca Fellini ori Antonioni, şi ce face din Ford un regizor care merită întreaga atenţie. Mă gândesc aici la travling-ul lent prin care studiază personaje văzute pe geamul maşinii, la cadrele close-up pline de expresie ale unor personaje cu un şarm special, sau la modul în care nuanţele culorilor şi cantitatea de lumină sunt asortate dispoziţiei personajului principal. Poetic fără a cădea într-o afectare îngroşată, Un om singur este teribil de frumos filmat. Chiar şi doar din acest motiv nu ar trebui ratat. Nemaivorbind de premiul BAFTA câştigat pentru rolul principal sau de nominalizările la Globul de Aur şi la Oscar. Nu în ultimul rând, filmul spune multe despre America acelor ani.

Acţiunea preluată de Ford din cartea omonimă a lui Cristopher Isherwood se petrece în preajma crizei rachetelor cubaneze din 1962. Perioadă în care fobia anihilării nucleare îşi găseşte expresii diverse pe buzele oricărui american. Plezanteriile cotidiene sunt înlocuite de discuţii despre buncăre. În mijlocul acestei epidemii a fricii, George Falconer se întreabă, puţin cinic, puţin dezabuzat, „oare nu merităm să fim nimiciţi?” Asta fiindcă e expus zilnic la ceea ce percepe drept rutina depresivă a societăţii de consum. Predă literatură la o universitate la care studenţii îl ascultă cel mai adesea cu un aer bovin, şi în sinea lor nu dau doi bani pe Huxley, ci urmăresc doar să obţină o anodină slujbă corporatistă, pentru a finanţa creşterea unor copii băutori de coca-cola şi care fredonează refrenuri din reclame televizate încă înainte de a şti să vorbească.

Mizantropia nu e numai o reacţie de plictis la isteria legată de criza rachetelor. De fapt, George Falconer se află la opt luni după moartea subită, într-un accident de maşină, a iubitului său. Da, am zis iubitul său. Şi simt că trebuie să adaug că pelicula poate fi destul de indigestă pentru homofobi. Homosexualitatea apare ca aici ca o chestie firească – povestea de dragoste întreruptă tragic ar fi putut fi la fel de bine despre doi parteneri de sex opus –, nu ca una deviantă, în genul celei din Brokeback Mountain. Rămas singur, George se scufundă încet în apele tot mai adânci ale depresiei. Dacă asta vă dă însă impresia că „pistolul lui Cehov” va fi o unealtă suicidală, nu vă grăbiţi cu verdictul: finalul rezervă o surpriză. Dar până la final, pelicula nu încetează să fie o încântare pentru ochi, inclusiv prin descoperirea unor personaje secundare de o lascivitate uşor decadentă, vezi Charley (Julianne Moore), sau de o prospeţime revigorantă, vezi Kenny (Nicholas Hoult).

2 comments:

als said...

kudos for one of the best reviews of the movie!
(multumiri se cuvin si dlui cinesseur, datorita caruia v-am descoperit)

keep up the good work :)

ad said...

na, this just made my day :)
thank you very much.