Privesc sceptic poveştile de „dragoste adevărată”. Probabil la fel ca mulţi dintre reprezentanţii generaţiei crescute cu degetul pe telecomandă şi cu o paletă destul de largă de reprezentări ale relaţiilor interumane la distanţa unei apăsări de buton, în momentul în care un regizor încearcă să-mi livreze o poveste „clasică” în care binele, iubirea şi lumina triumfă asupra răului, indiferenţei şi întunericului, tind să privesc oferta cu prudenţă. Poate pentru că procesul îmi aminteşte de triumful mereu previzibil al lui Mr. Proper asupra mizeriei de pe parchet. Plus că fragmente anoste şi atât de uzate din emisiunea lui Mircea Radu revin alarmant din sertarele negre ale memoriei stocate strict pentru referinţe negative. Ca să nu mai vorbim de mâţâielile sentimentale ale vreunui show patronat de zâne sau de practicanţi ai unei psihologii de aprozar. Toate împachetate util în sosul dulceag, aproape gata digerat, gătit pe măsura aşteptărilor unei audienţe cu creierul în „sleep mode”, mereu pregătită să absoarbă încă un polonic de story răsuflat. Pe scurt, în era primatului telecomenzii, poveştile de „dragoste adevărată” trebuie să facă un efort mai mare ca niciodată pentru a se distinge pe piaţa suprasaturată a traficului de sentimente, în care emblematicul substantiv „love” e mâzgălit pe toate gardurile şi funcţionează ca o monedă tot mai tocită.
Când s-a hotătât să repună pe ecran Vălul Pictat (The Painted Veil), adaptarea romanului lui W. Somerset Maughan, regizorul John Curran trebuie să fi presimţit „problemele” pe care audienţa, atotputernică peste butoanele telecomenzii, le va avea în acceptarea unei poveşti de „dragoste adevărată”. În mod sigur nu se aştepta ca pelicula, deşi cu Edward Norton şi Naomi Watts aşezaţi marketabil pe post de cap de afiş, să mai facă valurile reuşite de versiunea din 1934, cu Greta Garbo în rolul principal. Oftatul sălii întregi de cinema în faţa unei simple ridicări de sprânceană din partea divei e un obicei cam de mult ieşit din uz. Şi cu toate astea, John Curran, regizor cu un portofoliu tare subţirel, s-a încumetat să ecranizeze din nou povestea adaptată a lui W. Somerset Maughan. Şi pentru asta a ales un cuplu de actori destul de neaşteptat. Dacă în versiunea din anii ’30 figura dominantă era Garbo, în acest caz aş spune că e Norton.
După o întreagă galerie de roluri agresiv-schizofrenoide în Avocatul Diavolului (Primal Fear), American History X şi Fight Club, iar mai apoi debutând regizoral total neaşteptat cu o comedioară romantică de duminică – Preotul, rabinul şi fata (Keeping the Faith) –, dar revenind mereu în faţa camerei în roluri de acţiune şi thriller (vezi Dragonul Roşu (Red Dragon) şi Jaf în stil italian (The Italian Job)), Edward Norton ne-a obişnuit deja cu surprizele, scoţând la suprafaţă mereu alte feţe actoriceşti ce se înscriu într-o gamă a diversităţii şi a imprevizibilului. Mina tăcută, poate chiar comună a lui Norton, şi masca de scenă destul de neobişnuită pentru tiparele de „star cinematografic”, de multe ori aparent lipsită de expresie, ascund când răbufnirile unui alter ego agresiv şi violent, când un complot ţesut perfid, când pur şi simplu timiditatea nedisimulată a unui preot catolic îndrăgostit. Vălul Pictat (The Painted Veil) e pentru Norton o nouă ocazie de a surprinde. Rolul jucat e cel al lui Walter, un cercetător anost, care se simte mult mai confortabil în preajma microscopului decât în societate, şi care se îndrăgosteşte până peste cap de posesoarea unei personalităţi total opuse. Volubilă şi în elementul ei doar când ia parte la petreceri mondene, Kitty (Naomi Watts) acceptă cererea subită în căsătorie a lui Walter doar pentru a pune capăt pisălogelilor unei mame îngrijorate de flirturile recurente ale domnişoarei petrecăreţe.
În traducere, schema scenariului sună în felul următor. El – cu suflet bun, dar cu aptitudini sociale slabe – o iubeşte şi o ia de nevastă. Ea – superficială şi răsfăţată – îl ia de bărbat din interes. Sună deja ca o sporovăială de vecine pensionare despre ultima ispravă a protagoniştilor emisiunii „Din dragoste” în scara blocului, nu? Staţi să vedeţi ce urmează! Evident că domnişorica frivolă calcă pe alături cu proxima ocazie, iar el – bunul, dreptul, discretul, bărbatul care tace şi face – se decide să îi dea o lecţie. Aproape forţat, o ia cu el într-un sat chinezesc de la capătul lumii, unde – chipurile – izbucnirea unei epidemii de holeră constituie un subiect ideal pentru cercetarea microbiologică. Constrânsă să se adapteze unui mediu diametral opus saloanelor mondene, „nevasta uşuratică” primeşte o lecţie, ajunge să îşi aprecieze soţul, să îl respecte şi bla-bla. Deşi mă tentează, nu voi comenta valenţele misogine şi simplitatea monistă a poveştii. Dacă accepţi contractul auctorial (romanul e scris în 1925!) şi guşti acest gen de basme, filmul te prinde binişor în atmosferă (dar nu uita să ai cel puţin o batistă pe aproape). Nu e prost filmat şi îţi agaţă constant atenţia şi curiozitatea. Problema e ruperea frecventă a ritmului. Ghiduşiile de cuplu în care se naşte dragostea interferează cu tristeţea şi dezolarea satului decimat de holeră. Suprapunerea discursului de confruntare zglobie a sexelor cu cel sumbru dăunează imaginii de ansamblu şi te cam năuceşte. Noroc că ai telecomanda la îndemână. Sau semnul de „Ieşire” fosforescent în întunericul sălii de cinema.
No comments:
Post a Comment