Deşi târziu (cartea fost publicată în 2004), m-am apucat în sfârşit să citesc “Obscenitatea publică” din scoarţă-n scoarţă. Amuşinasem încă din toamnă coperta ce reproduce atât de elocvent opulenţa vulgară a participanţilor la un discurs public lătrat zgomotos (semnată de un cvasi-necunoscut şi cu referire la sfârşitul anilor 1700 în Franţa, dar – dacă te uiţi atent - valabilă din multe privinţe ca ilustrare a dezbaterii politice contemporane). Şi mai ciupisem fragmente din câte un articol prin ianuarie când purtam cărţulia în geantă în minutele goale din metrou. Fie gustată în fugă şi pe bucăţele, fie savurată pe-ndelete de la prima la ultima pagină, “Obscenitatea publică” a fost o lectură-deliciu pentru mine. De ce?
(i) Pentru că e reconfortant să îţi confirme cineva - cu detalii, argumente şi circumstanţe studiate inteligent - faptul că ceea ce se întâmplă în spaţiul public românesc nu e deloc în regulă.
(ii) Pentru că umorul lui Pleşu e atât de subtil, elegant şi contextual, încât îţi dă bucuria descoperirii unui mic cod de limbaj comun de fiecare dată când prinzi poanta. Iar uneori chiar te trezeşti râzând în hohote (vezi articolul “Boborul”)
(iii) Pentru că mă ajută să-mi recapăt simţul limbii române proaspete (spre deosebire de lemnoşeniile citibile în presa cotidiană)
(iv) Pentru că radiografiază perfect lumea (tristă) în care mă întorc…
Până şi inconsecvenţele sau articolele în care subiectivismul devine prea gros (de ex. cele în care perorează emfatic şi lipsit de argumente raţionale împotriva comunismului la modul general – un partizanat pe care Pleşu şi l-a asumat în mai multe rânduri, generând destule discuţii) au un farmec stilistic greu de egalat.
No comments:
Post a Comment