Mi-a placut din cateva motive simple...
Pentru ca, alaturi de "Alice in tara minunilor" sau povestea lui Oblio, face parte din acel gen de filme la care te simti tratat ca un copil si te scufunzi melancolic in atmosfera de "A fost odata ca niciodata...". Dar sub aparenta asta puerila e pitita bine bucuria vizionarii cu ochi de adult si implicit descoperirea unei impletituri groase de meandre narative.
Faunul e un personaj super-mishto. Te tine intr-o indoiala constanta. Background-ul de filme hollywodiene te face sa te intrebi mereu ce pune la cale, sa te astepti sa fie "rau". E prea hidos pentru a fi un personaj pozitiv, nu? Dar lucrurile pe care le face te indeamna sa crezi contrariul. Deci habar n-ai la ce sa te astepti de la el. Which is good; te tine lipit de poveste. Nu inteleg de ce numele lui nu a ramas in traducerea romaneasca a filmului, dupa originalul in spaniola? De la "faun" la "Pan" e cale lunga. Simt inertia traducatorului cu textul englezesc in fata.
E fain ca nu exista happy-end, ceea ce iar e o intorsatura anti-cliseu. Uciderea satrapului nazist nu compeseaza moartea micutei Ofelia. Daca iti dau lacrimile cand vezi picaturile de sange alunecand pe obrazul de copil si cazand in labirint, uciderea marelui despot nu iti va aduce prea multa alinare. E pur si simplu un final trist. Si poate tocmai de aia il duci cu tine catva timp dupa terminarea filmului.
Labirintul construieste si poarta o atmosfera lucrata in culori groase, care imi aminteste nu numai de ratacirile lui Alice pe urmele iepurasului alb, ci si de proza sud-americana. Cu gustul ei real-magic & bariera dintre fapte si fantezie practic stearsa.
No comments:
Post a Comment