Amândouă apar printre nominalizările la Oscar și amândouă fac câte un snapshot al unei crize familiale. Dar imaginile ce rezultă aparțin unor lumi complet diferite.
În The Descendants, George Clooney e capul unei familii pe cale să se dezintegreze din cauza morții neașteptate a mamei. Capul familiei e un mod de a spune, de fapt. Fiindcă el se simte mai degrabă "părintele de rezervă". Cel care a stat întotdeauna mai mult la birou decât acasă. Şi care acum are parte de două mari surprize, schimbătoare de viaţă. Prima: familia i s-ar fi dezintegrat oricum, şi fără moartea subită a nevestei. A doua: are două fiice despre care nu ştie mai nimic şi cu care nu are habar cum să comunice. Rolul de tată îi vine ca o mănuşă croită prost.
În Nader and Simin. A Separation, criza familială e dată de un bunic cu Alzheimer şi de un divorţ iminent. Şi, mai presus de toate, de o filosofie de viaţă. Simin vrea să părăsească Iranul şi să găsească o viaţă mai bună pentru fiica ei în Occident. Nader refuză să îşi dezerteze tatăl bolnav şi crede că plecarea ar fi un semn de laşitate.
De ce merită văzute în paralel? Fiindcă sunt viniete din două tipuri opuse de societate. The Descendants e o mostră de etică protestantă. Absolut toate personajele sunt bazate pe un egoism feroce şi cred în valoarea supremă a eficienţei. Suferinţa e o povară personală, dusă pe cont propriu. Deşi aproape întregul film se învârte în jurul unui pat pe care zace o mamă muribundă, tatăl îşi îmbrăţişează fiica cea mică abia în ultima scenă. Toţi membri familiei sunt hipercentraţi pe propria persoană şi reci ca gheaţa, incapabili să relaţioneze cu adevărat. Replicile care se vor calde / sentimentale sună fals, ca şi cum le-ar spune doar fiindcă le-au auzit într-un film. Singura cu adevărat sinceră pare prima replică a fiicei Alexandra, spusă furios printre aburi de alcool, când tatăl o anunţă că mama a avut un accident mortal: "Fuck mom!" Clooney are mai degrabă aerul pierdut / vulnerabil din Burn after Reading, decât cel macho din Ocean's Twelve. După cum îi mărturiseşte tranşant propria fiică la un moment dat, e un mototol. Şi rămâne aşa.
A Separation, pe de altă parte, e o mostră familială complet diferită. Copiii sfidători, obraznici şi egoişti din filmul american nu şi-ar găsi locul în cel iranian, unde cuvintele-cheie în relaţiile filiale sunt respectul şi devotamentul. Părinţii sunt o povară ce trebuie dusă, oricât ar fi de grea. Nu o problemă care poate fi măturată sub preş, închisă într-un azil. Replicile au mult mai multă forţă şi conflictele mai multă substanţă. Filmul nu surprinde doar microdrama destrămării unei familii, ci şi cea a unei societăţi divizate.
No comments:
Post a Comment