Jan 15, 2012

Minorităţi majoritare

Să zicem că cineva vă invită să daţi o raită cu maşina timpului. Vă treziţi brusc la începutul anilor '60, în statul Mississippi. Şi descoperiţi repede că a fi alb acolo şi atunci însemna, din oficiu, două lucruri. Primul? Că făceai parte dintr-o majoritate rasială confortabilă. Al doilea? Că, de la înălţimea socială pe care ţi-o oferea acel confort, puteai da periodic câte un şut în fund vreunui reprezentant al minorităţilor rasiale, fără ca cineva să se sesizeze sau scandalizeze în mod deosebit. Acum coborâţi din maşina timpului şi păşiţi în prezent. Anul 2012, tot peste ocean. Ce observi cu ochiul liber, alb fiind, aici şi acum? Cel puţin două lucruri. Primul? Că ai un preşedinte de culoare. Al doilea? Că trăieşti într-o ţară în care numărul de naşteri din familii non-albe (negre, hispanice, asiatice ş.a.) e pe cale să îl depăşească pe cel din familii albe. Bye-bye „majorităţii confortabile”! Aşadar, mişcarea pentru drepturile civile a învins, discriminarea pozitivă a dat rezultate, la fel şi legea imigrării din 1965. Roata se întoarce încet, dar sigur. Minorităţile de ieri formează majoritatea de mâine. Iar acum, de la înălţimea socială dobândită de asupriţii de ieri, ce poate fi mai fain decât a da câte un şut în fund asupritorilor de atunci? Sau – în termenii best-seller-ului The Help de Kathryn Stockett – ce poate fi mai amuzant decât a scoate la iveală felii din istoria tensiunilor rasiale, în care personaje albe sunt portretizate (literalmente) mâncând rahat?
Pe aceeaşi undă cu acest ton vag revanşard, ecranizarea romanului The Help (tradus Culoarea sentimentelor) adoptă tiparul unei poveşti cu „personaje negative” vs. „personaje pozitive”. În partea stângă a ringului: opresorii albi, care îşi tratează servitorii negri ca pe nişte fiinţe inferioare. Deşi eliberaţi de sclavie, aceştia din urmă sunt în continuare victimele unui şir nesfârşit de intimidări şi umilinţe. Plătiţi prost, persecutaţi inclusiv de oamenii legii, lipsiţi de voce în societate. În partea dreaptă a ringului: opresaţii negri. „The help”, adică ajutoarele invizibile care fac gospodăriile impecabilelor doamne din Jackson, Mississippi să meargă şnur. Bonele şi servitoarele care le cresc copiii, le lustruiesc argintăria, pornesc aspiratorul şi pregătesc micul dejun. Dar nu au voie să folosească aceeaşi toaletă cu albii.


Castana fierbinte a unui astfel de film – pe care stă scris „nominalizare la Globurile de Aur” chiar şi înainte de a începe prima zi de filmare – a fost prinsă de Tate Taylor. Nu vă spune mai nimic numele? Nici mie. Şi asta probabil pentru că, pe de o parte, s-a ocupat mai mult de actorie decât de regie până acum. Iar pe de alta, pentru că e una dintre acele feţe interşanjabile din filmele americane, care apare în diverse roluri secundare, de obicei fără prea multe replici sau prezenţe memorabile. Însă toate astea nu l-au împiedicat pe Tate Taylor să înţeleagă foarte clar de ce anume are nevoie publicul mainstream de la un astfel de film. De o poveste cu morală, desigur. Una care trasează un mesaj fără echivoc, generator de aplauze frenetice din partea luptătorilor contra rasismului, a feministelor şi a amatorilor de „poveşti de succes”.
Aşa că, păstrând proporţiile demonstrative ale romanului, filmul distribuie actriţe de culoare pline de culoare (sic!) şi actriţe albe serbede. Cu excepţia lui Jessica Chastain, care reuşeşte să pună pe nişte tocuri enorme un personaj à la Marylin Monroe, pe cât de lubric, pe atât de uman, tot restul actriţelor albe arată ca o armată informă de cabotine. Cu zâmbetele lor Colgate, cu kilogramul de fixativ ce le menţine coafura la staturi ameţitoare şi cu rochiile apretate, ele par – toate – la fel. (Nemaivorbind de soţii lor, care, practic, nici nu există în film. Feţe pe care le uiţi în secunda doi după ce le-ai întâlnit. Prezente doar pentru a spune „Da, dragă” din când în când.) Până şi Emma Stone, în rolul lui Skeeter – jurnalista care pune pe hârtie mărturiile de umilinţă şi durere ale servitoarelor negrese – se distinge cu greu din masa de personaje decolorate.

De cealaltă parte, însă, se află Viola Davis şi Octavia Spencer. În rolurile primelor două servitoare de culoare care se decid să rupă tăcerea şi să îşi spună public povestea – riscându-şi jobul şi chiar viaţa –, ele devin rapid centrul real al filmului. O simplă privire şi o mişcare imperceptibilă a buzelor pe faţa Violei Davis face cât douăzeci de replici scremute ale armatei de cabotine descrise mai sus. În rolul unei femei de vârstă mijlocie, pentru care preţul multor ani petrecuţi ţinând o gospodărie deţinută de albi a fost viaţa propriului fiu, ea scoate la iveală o expresivitate gravă, profundă. Îţi trezeşte interesul şi empatia parcă fără a face vreun efort special în sensul ăsta. Prin simpla ei prezenţă, prin modul firesc în care scrie şi vorbeşte.
Realizat cuminte, cu ochii aţintiţi într-o carte ce probabil se numeşte „Cum să transmiţi un mesaj cât mai clar şi evident printr-un film. Ghid pentru începători.”, The Help nu rezervă prea multe surprize. Şi nici nu prea lasă loc de subtilităţi. Cu toate astea, subiectul său îl transformă într-o vizionare necesară. Şi îi dă toate şansele unei prezenţe notabile printre filmele din 2011 cu nominalizări la premii prestigioase. 

2 comments:

srn said...

Pe de alta parte George Lucas sustine ca Hollywood respinge filmele "all-black" pentru ca nu le poate marketa: http://www.bbc.co.uk/news/entertainment-arts-16525977

ad said...

Interesant articol, thanks! Insa The Help e mai degraba white vs black decat all-black. Deci tinteste o audienta mult mai larga (si prin distributie, si prin cat de simplut e story-ul). De fapt, poate ca e un film pentru albi despre cat de naspa s-au purtat bunicii si strabunicii lor :) Cumva le hraneste vina colectiva, mai stii? Imi aminteste de apetitul bizar cu care s-au dus nemtii sa vada Inglorious Basterds la cinema, cum imi povestea un prieten care traieste acolo :)