Another Day in Paradise

I wanted someone who was sexy, vivacious, sensual with that sweet voice of hers and everything else and had taken a turn around the hardest curve in a woman’s life, turning forty years old. (...)

You have this sex kitten playing a sex kitten passé. Yet she had to have the acting chops to go into real dark places. "You’re going to be lifting your skirt and sticking a needle in your groin on camera. You’re going to be doing some hard stuff here. You can’t say you’re going to do it and then get on the set and say,‘Well, I don’t know if I can do that. I’m a star.’ None of that.” And everything that was expected of her she did and she went right to the edge of the envelope every time. And I knew she’d do it because she’s a real actor.

(James Woods on casting Melanie Griffith in Another Day in Paradise)

Mare. Vederi supraexpuse.

Piele sarata, castele de nisip, supradoza de lumina. Pe drum de la plaja. Soundtrack: melodia ideala de indus motzaiala - A la claire fontaine. Versuri shoptite cu candoare. Apoi, fara veste, avalansa. Il y a longtemps que je t`aime. Durerea ca un pietroi construit lent, strat cu strat, si lasat sa-ti cada neasteptat pe sufletul moale, in cel mai bun film cu Kirstin Scott Thomas.

Cum să nu faci un interviu

Am găsit trailer-ul de la Interview agăţat pe peretele lui Iuli şi m-am gândit: Hm, Steve Buscemi - regizor? Why not? Amprenta personală pe care şi-a lăsat-o în carcasa unor personaje absolut memorabile din The Big Lebowski şi Fargo o am încă destul de caldă în minte, deci hai să-l vedem şezând pe scaunul regizoral.

De fapt, în Interview, Buscemi nu e doar autor, ci şi scenarist, şi actor principal. Un fel de Clint Eastwood în toată regula. Problema e că, spre deosebire de cel mai american regizor anteamintit, Buscemi se descurcă destul de dificil cu toate task-urile astea în spinare. Povestea sună cam aşa. Un jurnalist de la Newsweek, cu ceva decenii de glorie pe post de corespondent de război şi comentator politic, e trecut în rezervă de editorul său şi trimis să facă un text de umplutură. Un feature-profil despre o actriţă cu numele de scenă Katia. Cunoscută mai mult pentru variaţia circumferinţei bustului şi colegii de pat, decât pentru realizările cinematografice. Un fel de Lindsay Hilton - Paris Lohan, dacă vreţi. 

Buscemi se aventurează la un film în decor cvasiteatral. Cea mai mare parte a lui se întâmplă într-o singură încăpere, cu doar două personaje. Jurnalistul sictirit / alcoolic / ratat & starleta răsfăţată / preasexy / cu ceva- urme-de-crack-la-baza-năsucului-perfect. Începută ca un interviu cu zero documentare, conversaţia dintre ei se transformă într-un fel de confruntare de personalităţi, cu detalii din istoricul fiecăruia golite generos pe masă. Printre pahare de scotch şi de vin. Gradual, oamenii devin tot mai beţi şi mai puşi pe harţă. Cam ca în What we talk about when we talk about love, dacă stau să mă gândesc. 

În fine, lipsa de subiect şi substanţă, care la început incită, devine obositoare pe parcurs. Dialogul se târăşte cu greutate, oftaturile şi tachinările se banalizează. Aproape îmi vine să zic că Sienna Miller se descurcă mai bine decât Buscemi, cel puţin în economia scenariului. Iar finalul e complet varză. Dar, dragi actuali, viitori şi foşti jurnalişti care citiţi aceste rânduri, Interview rămâne un studiu de caz simpatic despre cum să nu faci un interviu. 

Asortat cu nopţile trecute...

...The Blitz te trimite direct în miezul suburbiilor londoneze sărace, zugrăvite în culorile tari ale violenţei şi frustrării. Printre junkies şi infractori, adolescenţi crescuţi în cartiere gri, înghesuiţi în camerele minuscule ale unui colos urât şi murdar din beton, mişunând fără nimic de făcut. Imigranţi care trăiesc de pe o zi pe alta, hoţi de buzunare, bătăuşi, beţivi, oameni de la periferie. Dospind o ură latentă şi feroce faţă de un establishment ce le taie sistematic toate căile de acces spre un viitor afară din suburbiile infecte, tarate de crime şi droguri.

Peste setting-ul ăsta, faptul că Jason Statham performează o rutină relativ banală de bad cop nici nu mai contează aşa mult. Sigur că nu e un film de nota 10, dar poate te face să înţelegi un pic mai bine ce se întâmplă zilele astea în metropolă. 

Poveşti din ţara nimănui

Mereu fixate între două lumi, în no man’s land-ul din zona de coliziune a două culturi / religii / state – aşa arată filmele lui Eran Riklis, unul dintre cei mai importanţi regizori israelini ai momentului. Observând cu atenţie şi lasând situaţiile să vorbească de la sine, ele oferă o vedere într-un univers aflat mereu „între”, niciodată de o parte sau de alta. Mereu la graniţă. În Mireasa siriană (2004), camera de filmat pătrunde în „ţara nimănui” din Înălţimile Golan. Într-un sat unde locuitorii au „naţionalitate nedefinită”, pentru că nu sunt recunoscuţi nici de Siria şi nici de autoritatea israeliană de ocupaţie. O tânără de aici urmează să se mărite cu un actor din Damasc, pe care îl cunoaşte doar de la televizor. Cum accesul sirienilor nu e permis în teritoriul ocupat, căsătoria aranjată are loc la graniţă, unde de o parte se află întreaga familie a miresei, iar de cealaltă – rudele mirelui. Peste gardul de sârmă ghimpată, nuntaşii îşi strigă unul altuia urări cordiale prin megafon. Comicul inevitabil pluteşte într-o mare amară. La fel ca în Lemon Tree (2008), unde camera lui Riklis fixează West Bank-ul. Mai exact, livada de lămâi care se nimereşte să fie aşezată tocmai pe graniţa ce separă teritoriile locuite de palestinieni de cele locuite de evrei. Şi care trebuie anihilată pentru a face loc unui zid compact de beton. Chiar dacă lămâii sunt preţioasa moştenire de familie a unei văduve, şi unica ei sursă de venit. Ambele poveşti dezvăluie falsul zugrăvirii monocrome a conflictului din jurul graniţei şi oferă mai multe detalii despre realităţile convieţuirii în teritoriile ocupate decât orice buletin de ştiri cu atacuri teroriste.

Cei ce au văzut cele două pelicule de mai sus s-au dus cu interes să vadă ultimul film semnat de Riklis, proiectat în acest an la TIFF. Misiunea directorului de resurse umane (2010) studiază o nouă zonă de graniţă, însă departe de Orientul Mijlociu. De data asta suntem „nici în est şi nici în vest”. Adică, aţi ghicit: la noi acasă, în Balcani.

Cam la fel de prozaic precum îi este titlul, debutul filmului se situează în biroul de resurse umane al unei mari fabrici de pâine din Ierusalim. Printre dosare anoste şi piese demodate de mobilier. Totul începe de la un fax sosit într-o seară, la sfârşitul programului, care anunţă ameninţător: una dintre angajatele fabricii a fost victima unui atentat cu bombă, iar faptul că nimeni din cadrul companiei nu i-a revendicat încă trupul la morgă riscă să atragă un scandal mediatic de proporţii. Un tabloid local pregăteşte o întreagă investigaţie ce denunţă „lipsa de umanitate” a celor ce conduc compania şi faptul că angajează imigranţi anonimi pe care apoi îi tratează ca pe nişte proprietăţi jetabile. Directorul de resurse umane intră rapid în alertă, porneşte pe urmele obscurei angajate – pe care, evident, nu o cunoscuse personal – şi devine treptat participant involuntar în drama ei personală.

Scarlett

Passed right by this bit of glit and glam today. Monroesque. Magnifique. Moët & Chandon.