Discursul regelui: Tronul ca o scenă.*

“În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit actori.” Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din Discursul regelui (The King's Speech) explică în aceşti termeni fiului său de ce e crucial să poată rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile întregului imperiu britanic pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este, desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărei declaraţii publice în hârtia lucios colorată a entertainment-ului îşi trăieşte doar începutul în film. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor politici în actori, mai degrabă carismatici decât competenţi.

Dar chiar şi într-un stadiu incipient, trendul e devastator pentru Bertie (Colin Firth), unul dintre urmaşii cu şanse mici de succesiune la tron, care – sub masca neclintită de “alteţă regală” – tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala, cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit – toate transformă într-un supliciu fiecare ieşire în faţa microfonului. Discursul regelui urmăreşte personajul prin încercările de a-şi păstra rolul secundar, undeva în umbra actanţilor vizibili ai casei regale, pe un confortabil loc doi în ordinea succesiunii la tron. Dar şi ulterior, în faţa inevitabilei obligaţii de a prelua coroana, forţat de abdicarea fratelui său mai mare, Edward (prins scandalos şi fără scăpare în mrejele amoroase ale unei colecţionare americane de mariaje eşuate – dar asta e o altă poveste).

Aruncat fără voie în lumina reflectoarelor, pe tronul ce funcţionează întocmai ca o scenă în proaspăt născuta eră a comunicării prin mass-media, prinţul Bertie e silit să se transforme peste noapte în regele George al VI-lea. Şi reuşeşte să surmonteze valvârtejul acestor schimbări ascultând sfaturile unui logoped mai puţin convenţional, care urmăreşte răbdător firul ce duce spre rădăcina defectelor de vorbire. Colin Firth şi Geoffrey Rush devin cele două voci importante ale filmului, angajate într-un dialog care valsează elegant între situaţii inteligente, amuzante şi înduioşătoare. Sigur că finalul este unul de succes, cu regele proaspăt uns rostindu-şi legendarul discurs ce anunţă implicarea Angliei în războiul cu Germania. Fără bâlbâieli, inspirând sobru întreaga autoritate şi încredere de care auditoriul avea nevoie în anii turbulenţi ai celui de-al doilea război mondial.

Redus la rezumat, filmul ce şi-a câştigat titlul de favorit la decernarea premiilor Oscar din acest an e destul de uşor de desfiinţat sub eticheta “reţetă hollywoodiană” (chiar dacă regizorul e britanic). Avem un personaj monarhic care se confruntă cu un handicap absolut incompatibil posturii sale, încearcă diverse metode pentru a-l depăşi, însă finalmente reuşeşte doar când dă de un terapeut mai puţin convenţional, care se încăpăţânează să îl coboare de la “înălţimea” statului princiar. După dispute şi concesii, cei doi ajung să coopereze eficient, devin chiar prieteni. Personajul e (în mare parte) vindecat. Morala de duzină: “în spatele oamenilor măreţi se ascund indivizi cu temeri la fel de umane ca ale noastre”, “ce contează în viaţă e să nu te laşi” ş.a. Dar înainte de a extinde o astfel de etichetă facilă asupra filmului, trebuie neapărat să închideţi computerul şi să vă îndreptaţi spre sala de cinema. Verdictul poate fi dat doar observând în timp real cum Colin Firth intră în pielea “regelui bâlbâit”, cum îi exprimă cu atât de puţine cuvinte frustrarea şi dezamăgirile, furia şi teama. Braţ la braţ cu Helena Bonham Carter, la fel de remarcabilă prin dialoguri minimale şi gesturi abia schiţate, cu o nobleţe citită printre rânduri.

Discursul regelui rămâne o poveste jucată impecabil şi care ne spune câte ceva despre transformarea oricărei apariţii publice în joc actoricesc, dar şi despre bagajul de temeri pe care ni-l construim în copilărie şi apoi îl cărăm în spate toata viaţa. În plus, filmul demonstrează că rolul memorabil din Un om singur (A Single Man) nu a fost o aventură singulară pentru Colin Firth, că e într-adevăr un actor desăvârşit, capabil să intre sub pielea unor personaje pe cât de diverse pe atât de complexe. 

*Versiune revizuită, redigerată şi expandată a unor notiţe postate acum câteva săptămâni aici.