Detalii, mărunţişuri, nimicuri.

Debutul regizoral al lui Philip Seymour Hoffman nu îţi agaţă atenţia cu acţiuni/imagini spectaculare. Nu te ţine cu răsuflarea tăiată. Nici măcar nu te face să râzi - poate doar să chicoteşti sau să zâmbeşti strâmb din când în când.

În schimb, lentoarea cu care Hoffman îşi lasă camera să alunece prin vieţile personajelor duce la dezvoltarea unei legături empatice în care te trezeşti prins aproape fără să-ţi dai seama. Rutina, nimicurile cotidiene, micile dorinţe şi marile temeri - toate sunt studiate cu o răbdare ce mi-a amintit de filmele lui Alexander Payne. Sau de disperarea molcomă din poveştile lui Raymond Carver.

Structura ce ţine laolaltă două relaţii de cuplu în Jack Goes Boating e reconstruită din frânturi aparent banale, din dialoguri stângace, tăceri stânjenitoare şi gesturi pripite. Cuvinte adesea improprii, în spatele cărora se citeşte sfâşietoarea fragilitate şi lipsa de certitudine ce persistă cu intensitate egală între oameni care abia se cunosc şi parteneri de cursă lungă.

În ciuda scenariului ce pare predispus la stagnare, filmul nu prinde un aer plicticos nici măcar luat pe bucăţi, adică fără a vedea imaginea profund umană reflectată de poveste în ansamblu. Iar asta mai ales datorită lui Hoffman, care e aici atât de departe de starurile de carton pe care le vedem în fiecare săptămână zâmbindu-ne din afişele expuse la mall.