"We're gonna RIZE, no matter what"

Sticle sparte, ţevi ruginite, cioburi de faianţă, gunoi. Înainte să devină o locaţie-blazon pentru Los Angeles, Turnurile Watts erau un morman gigant de nimicuri expirate, inutile. Apoi un imigrant italian, fantazând poate la lucrările lui Gaudi, a început să le sorteze şi să le asambleze într-o lucrare de artă nebunesc de ambiţioasă şi revigorant de creativă.

Lucrarea lui Sabato Rodia e o apariţie scurtă, dar cu valoarea unei chei de lectură în fundalul câtorva cadre din documentarul Rize. La fel ca ea, stilul de dans explorat de regizorul David LaChapelle începe ca o formă de exprimare aparent minoră, născută într-un ghetou negru şi sărac al L.A.-ului. Adică dintre comunităţile pe care societatea le tratează adesea drept jetabile. Camera intră nestingherit prin cartiere în care copii/adolescenţi maturizaţi prematur văd viitorul monocolor: fie la închisoare, fie "hustling" şi câştigând un glonte în ceafă într-un conflict stupid dintre gang-uri.


Rize propune un spaţiu pe care îl vedem rar la Hollywood în întreaga sa amploare dezolantă. Asta deşi, geografic vorbind, el se află chiar în curtea uzinei de vise.

Divorţată de hip-hop-ul devenit mainstream, forma de limbaj corporal studiată în Rize surprinde toată încordarea şi violenţa supravieţuirii la marginea societăţii. Melanj de beat-uri agresive traduse în mişcări de dans ce deţin puterea hipnotică a ceremoniilor tribale africane, dansul documentat de LaChapelle devine pentru cei ce-l practică un mod de exorcizare a furiei ce le domină viaţa, a unui rău interior ce altfel explodează autodestructiv.

La fel ca turnurile lui Rodia, dansul părăseşte limitele artificiale ale ghetoului. Documentarul e cu atât mai valoros cu cât urmăreşte începuturile unui mod de exprimare ce azi a fost importat ca limbaj de circulaţie internaţională în universul MTV.