Trei paşi înainte, trei înapoi

Mişcarea nu e neapărat intuitivă sau uşor de dus, însă odată prinsă, curge revelator şi extrem de agreabil. Rutina e bine să fie urmărită atent, în ciuda variaţiei potenţial disturbante a ritmului. Şi începem aşa:

Unu! Picioarele depărtate, genunchii flexaţi, braţele îndoite şi îndreptate lateral. Mişcările bazinului şi ale genunchilor urmăresc bătaia tamburului. Unu-doi, unu-doi. Apoi de la strofa următoare începe improvizaţia. Cam aşa cum demonstrează Uma & Jon în secvenţa asta epică din Pulp Fiction (Tarantino, 1994).

Doi! Revenim la poziţia de start, braţele îndoite la nivelul umerilor, spatele întors la partener. Mişcarea rămâne la nivelul braţelor, deschise, flexate, fluturate uşor pe ritm. Privirea urmăreşte un punct imaginar de deasupra capului partnerului, căruia eventual i se mai pot da de mestecat nişte cuvinte ostile din când în când. Adică aşa cum arată cuplul Pfeiffer / Pacino pe ringul de disco din Scarface (De Palma, 1983).

Trei! Călcâiele lipite, vârfurile spre exterior, braţul drept pe umărul partenerului. Al treilea pas înapoi în timp pare un tango relativ facil, asta până când trompeta şi tobele virează spre un fel de swing destul de groovy încât să permită nişte improvizaţii, cam ca cele ale cuplului din Otto e mezzo (Fellini, 1963).

Plus puţin cha cha cha. Cu Anita.

Dacă tot am dat tonul de party fellinian cu mambo-ul Giullietei Masina din Nopţile Cabiriei, iat-o şi pe Anita Ekberg păşind desculţă pe ring. Delicioasa, voluptoasa, exuberanta muză din spatele filmului La Dolce Vita. Inseparabilă de festinul hedonist ce defineşte mare parte din peliculă, ea e preţioasa piesă "sweet" din aranjamentul "bittersweet" în care e încadrată Roma anilor '50.

"O văzusem întâia oară într-o fotografie cât pagina într-o revistă americană: puternica şi magnifica panteră făcea pe tânăra zburdalnică, călare pe rampa unei scări", povesteşte Fellini aici. "Senzaţia de încântare, de stupoare, de incredibil pe care o încerci în faţa creaturilor excepţionale ca girafa, elefantul, baobabul, am simţit-o (...) când am văzut-o venind în întâmpinarea mea (...), precedată, urmată, flancată de trei sau patru omuleţi, bărbatul, managerii, care dispăreau ca nişte umbre în faţa haloului unui izvor de lumină. Pretind că Ekberg e chiar fosforescentă. M-a întrebat de scenariu, bând dintr-un pahar enorm ce conţinea un cockteil plin de culori, de arome şi de peştişori - interesându-se dacă personajul său e pozitiv, care sunt celelalte actriţe, cu vocea unei fetiţe răcite, care o făcea şi mai tulburătoare. Aveam impresia că am descoperit ideile platonice ale lucrurilor, ale elementelor şi, într-o stare de îndobitocire absolută, murmuram pentru mine: 'Ah! Uite lobul urechilor, gingiile, pielea omenească.'"

Mambo chaplinesc, à la Cabiria

Sax and violence

"Forgive me Charlie Parker, wherever you are..."

RFK

La un glonte distanţă de a deveni preşedintele Americii în 1968. Iar asta după ce un-pic-mai-celebrul său frate, JFK, încetase să exercite aceeaşi funcţie, tot datorită unui glonte, cu vreo 5 ani înainte. Cine e? Robert F. Kennedy. Sau, pentru prieteni / voluntari în campanie / fani extatici: Bobby. Adică by default un rezervor de carismă şi controverse destul de mare pentru a aşterne premisele unui film dezirabil.

Din nefericire, Bobby nu prea este despre ... Bobby. Deşi cu un regizor promiţător (Emilio Estevez) şi o distribuţie complet ameţitoare (de la Anthony Hopkins la Lindsay Lohan şi înapoi), filmul se pierde undeva în detalii. Adună poveştile celor care au fost implicaţi în asasinatul candidatului favorit pentru preşedinţie în anul cu pricina, însă la confluenţa tuturor acestor fire nu prea se naşte nimic. Iar scenariul diluat, fără turnuri sau replici remarcabile, îi face şi pe actori să pară serbezi, banali şi obosiţi.

Bobby nu e neapărat timp irosit, fiindcă oferă o colecţie de viniete din America anilor respectivi, cu tumultul anti-Vietnam, cu imaginea lui Martin Luther King împuşcat încă vie în minte, cu ecouri ale rasismului, cu aerul euforic al generaţiei hippie. Dar nici o vizionare de colecţie.

Decolteuri adânci & posterioare bombate

Sau, trăgând la o parte perdeaua cu eufemisme: ţâţe şi cururi. Limbajul de acest gen se potriveşte mai bine cu circurile televizate în care hălci de carne fragedă sunt aruncate în ochii audienţelor. Adică se asortează mai clar cu ceea a devenit televiziunea italiană de când se află, în marea ei parte, în proprietatea mogulului-preşedinte Silvio Berlusconi, spune Erik Gandini, autorul documentarului Videocracy (thx, Iuli!). Mai exact: un perpetuu show de divertisment, cu omniprezente "bebeluşe" executând numere lascive de coregrafie, cu un public care aplaudă extatic candidate pubere la concursuri de frumuseţe (ce se auto-descriu chicotind drept având ca principal scop în viaţă mariajul cu un fotbalist), cu domnişoare în lenjerie intimă zbenguindu-se zglobiu prin platourile de filmare ş.a.

Femei reduse la statutul de păpuşele zâmbăreţe. Personaje publice reduse la o fotografie, la o grimasă. Televiziunea redusă la un fel de bar de striptease.

Iar tronând peste toată colcăiala ieftină de divertisment sexualizat, după cum ne spune clar şi de la bun început afişul, este zâmbetul larg al cui altcuiva decât Il Presidente. Silvio cel care reprezintă exemplul viu al faptului că cine are imperiul media are, de fapt, puterea. Care îşi comandă clipuri propagandistice ce mi-au amintit sinistru de poezioarele care începeau cu "Dragă tovarăşe Nicolae Ceauşescu" din manualele de şcoală primară.



Subiectul nu este nici pe departe nou. Cazul special de "berlusconizare" a presei italiene se află de mulţi ani pe panoul de "Aşa NU" al organizaţiilor ce monitorizează libertatea presei. Însă filmul lui Gandini nu e valoros numai pentru că pune cap la cap nişte dezbateri disparate pe marginea acestui fenomen sau pentru că face o prezentare în detaliu a contextului în care a luat naştere şi a situaţiilor pe care le-a generat. Dincolo de astea, e un film important pentru întrebările pe care le pune, mai degrabă implicit decât explicit. Poate cele mai pertinente mi s-au părut astea: Cum arată o societate în care televizorul e principala sursă de informare pentru 80% dintre oameni, iar pe ecran orice informaţie primeşte ambalajul divertismentului cvasi-pornografic? Mai putem vorbi de un discurs politic real când o animatoare de televiziune este numită ministru de Berlusconi?

Să nu vă aşteptaţi, însă, la răspunsuri vădite sau la arătat cu degetul spre vinovaţi. Lui Gandini îi lipseşte apetitul pentru demascări făţişe à la Michael Moore. El doar adună o serie de argumente directe şi colaterale, lăsând să evolueze liber în faţa camerei, în toată splendoarea egomaniei lor, personaje ca paparazzo-ul şantajist Fabrizio Corona, mahărul descoperitor de staruri TV Lele Mora, sau Ricky, prăpăditul care se crede Van Damme/Ricky Martin şi e în stare de orice pentru a apărea la televizor. Iar ce rezultă seamănă mai degrabă cu proiecţia distopică din Idiocracy (minus partea amuzantă), structurată conform unui model difuz ce aminteşte de Gomorra lui Matteo Garrone, după cum observă şi articolul de aici. Ceea ce nu face vizionarea cu nimic mai puţin tulburătoare.

Cu rom...

...sau fără, ţara asta tot cu un gust persistent de cacao rămâne.

Deci da, ne-am amuzat, ha ha, ce texte faine, ce campanie isteaţă. Implicit ironică pentru unii, făţiş patriotică pentru alţii. Dar, până la urmă, degeaba îi pui chelului tichie de mărgăritar, că tot fără păr e. (citat din bunica -- 80+, prietenă cu dr. Alzheimer, dar totuşi de o superbă luciditate uneori).

Povestea veche (dar totuşi nouă):



Povestea nou-nouţă:

Plonjeu în lumea lui Bukowski

Contestat, fetişizat, controversat – Charles Bukowski e subiectul perfect pentru un film biografic. Proza lui adesea frustă şi vulgară, dar cu o indiscutabilă capacitate de a reda viniete pline de culoare de la marginea societăţii americane – dintre visători şi boemi, vagabonzi şi femei culese din bodegi mizere – e adunată în şase romane. Ele completează o listă cu sute de poeme şi povestiri scurte, publicate ani de-a rândul în colecţii obscure şi reviste cu tiraj minuscul. Abia în ultimele două decenii ale vieţii a reuşit Bukowski să se târască afară din umbra anonimatului, iar perioada de eşecuri repetate din tinereţe îi marchează obsesiv cele mai multe scrieri.

Adesea centrate în jurul unor oameni rataţi, blocaţi într-o existenţă ce nu duce nicăieri, dezabuzaţi, depravaţi, poate şi agresivi, poveştile lui au fost asociate deopotrivă cu Henry Miller şi cu scriitori Beat, ca Jack Kerouac sau Allen Ginsberg. La fel ca aceştia, Bukowski reuşeşte să stârnească o nesfârşită fascinaţie nu numai prin ce şi cum scrie, ci şi prin întreaga sa viaţă, prin nescrisul manifest boem la care a aderat mereu fără compromisuri. După cum declară alter ego-ul său preferat în Factotum, a deveni cu adevărat scriitor nu e o competiţie pentru popularitate în faţa publicului ori a criticilor, ci una cu sinele. E un drum lung, ce trebuie făcut „până la capăt”, chiar dacă asta înseamnă să pierzi iubite, neveste, rude, joburi, sau poate chiar să-ţi pierzi minţile. Un drum ce poate însemna să nu mănânci zile în şir, să îngheţi de frig dormind pe o bancă în parc, ori chiar să ajungi la închisoare. Să fi luat în râs sau condamnat la izolare. Iar scriitorii ce populează poveştile lui Bukowski, cu toţii proiectaţi după chipul şi asemănarea sa, ajung nu de puţine ori să treacă prin toate aceste teste de rezistenţă.

Potenţialul cinematografic al vieţii şi al romanelor lui Bukowski a fost intuit încă de prin anii '80, când Barfly, cu un scenariu semnat chiar de autor şi avându-i protagonişti pe Mickey Rourke şi Faye Dunaway, atrăgea atenţia la Cannes. Subiect acolo erau cei „zece ani de beţie” din biografia lui Bukowski, în care eşecul literar l-a transformat într-un paria trăind de azi pe mâine, făcându-şi veacul în baruri sordide, între încăierări cu alţi beţivi şi aventuri cu femei uşoare. Factotum (2005) este a doua încercare de a-l surprinde pe autor într-o peliculă americană, de data asta cu Matt Dillon şi Lili Taylor în rolurile principale. Din nou, Bukowski – prin alter ego-ul Henry Chinaski – e schiţat printre nesfârşitele sale încercări de a fi publicat într-o revistă prestigioasă, lucrând orice ziua pentru a-şi putea petrece noaptea scriind şi sorbind dintr-un pahar de vin ieftin.

Pe post de „factotum”, Chinaski este, pe rând, lucrător în congelatorul unei firme de livrat gheaţă, sortator de castraveţi în faţa benzii rulante dintr-o fabrică de murături, ştergător al prafului de pe statui în clădirea ziarului Times, şi – desigur – scriitor. Colecţionar de joburi repetitive, complet anodine şi degradante în timpul zilei, el găseşte uneltele escapiste necesare supravieţuirii în alcool şi în relaţii pasagere cu femei de o moralitate dubioasă. Matt Dillon surprinde cu o binevenită acurateţe grimasa bukowskiană în acest rol, mimica ştanţată de viciu şi lentoarea ebriezată a vorbirii. Curioşii care vor asculta interviurile cu autorul american colecţionate în The Charles Bukowski Tapes vor constata cu câtă fidelitate se transpune actorul principal, cum surprinde gesturi, expresii şi ritmuri definitorii. Iar dintre iubirile pasagere, Jan (Lili Taylor) şi Laura (Marisa Tomei) construiesc deopotrivă câte o personalitate complementară lui Chinaski, cu un ataşament comparabil pentru sticla de alcool şi elanul autodestructiv aferent.

Mai departe de aceste personaje, Factotum este unul dintre acele filme în care regizorul îndrăzneşte să introducă scene cu tăceri lungi, dar rareori lipsite de tâlc. Plin de dialoguri inteligente, dar şi cu un story ce pe alocuri stagnează obositor. Memorabile rămân secvenţe ca cea în care Chinaski se află la un interviu de angajare, iar funcţionăraşul de la fabrica de conserve îl întreabă: „Scriitor? Eşti sigur?”. „Nu, nu sunt”, vine răspunsul, „sunt la jumătatea unui roman”. „Despre ce?” continuă chestionarea. „Despre tot”. „Şi despre...cancer?”. „Da”. „Chiar şi despre nevastă-mea?”. „Da. E şi ea acolo”. Umorul fin şi ingenios al unor astfel de scene scoate filmul din marasmul exceselor etilice ale anti-eroului. Dar sunt şi momente care nu prea duc nicăieri, cum ar fi plimbarea cu iahtul lui Pierre, culegătorul bogat de domnişoare fără casă de prin baruri. Cum era de aşteptat, Factotum nu este un film centrat pe acţiune, ci pe atmosferă. El va fi cu siguranţă savurat de fanii lui Bukowski, fie ei şi ocazionali, pentru plonjeul generos în universul scriiturii sale. Pentru restul, probabil că nu va fi mai mult decât o vizionare pasabilă.    

Ljubav i drugi zlocini / Love and Other Crimes

Nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu - filmul se învârte doar superficial în jurul unor nelegiuri amoroase. Personajul cu adevărat central nu iubeşte şi nu e iubit de nimeni. E rece, gri, dezolant, mizer. Şi se numeşte Novi Beograd.

Adică acea porţiune din oraş care a fost construită într-o cursă contra cronometru pe la sfârşitul anilor '40 - începutul anilor '50, pentru a-şi ridica peste noapte faţa fuşerită şi a privi sfidător vechiul oraş de peste Sava. Pentru a funcţiona aproape exclusiv ca o colecţie de dormitoare alocate oamenilor muncii ce trudeau la reconstruirea postbelică a Yugoslaviei şi priveau încrezători în viitorul industrial.

O zi din viaţa acestui enorm dormitor propune o călătorie printre coloşi trişti de beton, asemănători celor din ghetourile pariziene descrise în La Haine, ori celor napolitani din Gomorra. Pe unde fantomele războiului lui Milosevic aleargă liber alături de realitatea depresivă a unei ţări în ruină. Un spaţiu din care, dacă nu reuşeşti să evadezi la timp, nu poţi ieşi decât complet ratat, eşuat mental sau mort.

Dar Anica e destul de hotărâtă să nu aleagă niciuna dintre aceste trei opţiuni. Reuşeşte, nu reuşeşte?

Masca prozaică a ucigaşului

Criminalii cei mai sadici se ascund adesea înăuntrul unor persoane prin excelenţă comune, observa Hannah Arendt. Oameni ca mine şi ca tine, fără apucături de sociopaţi, care însă în anumite contexte devin autorii unor crime de o ferocitate inimaginabilă, remarca autoarea ca martoră la procesul tartorelui nazist Adolf Eichmann (rezumat în al ei Raport despre banalitatea răului). Ce determină tranziţia fatală? Cum poate ieşi un ucigaş înfiorător de sub o mască absolut prozaică?

Cam astea sunt şi întrebările ce le-a avut în minte Michael Winterbottom când s-a apucat de ecranizarea romanului noir de Jim Thompson, The Killer Inside Me. Proiectul deschide un drum puţin umblat pentru regizor. Pe Winterbottom îl ştim mai bine pentru filme cu tentă biografică (A Mighty Heart, 24 Hour Party People), drame centrate pe fineţuri afective (9 Songs, Code 46) sau documentare (Road to Guantanamo). Iar noutatea proiectului nu se limitează la genul abordat. Prin natura poveştii, The Killer Inside Me propune regizorului un întreg spaţiu ce diferă substanţial de fostele sale experimente cinematografice. Filmul ne introduce în atmosfera placidă a unui mic orăşel texan, în care bărbaţii îşi poartă făloşi pălăriile de cowboy alături de restul "uniformei" de western, şi îşi exhibă viziunile conservatoare asupra vieţii în cuvinte glazurate cu un molatec accent sudist. Tocmai în miezul acestui mediu - unde formula de adresare faţă de o femeie e "ma'am" chiar şi dacă persoana în cauză are o meserie fără perdea -, filmul relevă tenebrele schizoide ale minţii unui asasin.

[Citeşte mai departe...]

Ceartă all'italiana

Probabil în manualul cuplului certăreţ există un întreg capitol care se numeşte aşa. Iată aici şi un tutorial video.
Cu toată demonstraţia de replici pătimaşe şi inspiraţia instantanee (alimentată sublim de furie) în selectarea armelor care să facă răni cât mai adânci! Mai rar aşa elan beligerant în zilele noastre. Dar şi spirit versatil. Marca: Fellini, desigur.

Five Word Reviews 4 Five Films

Adica 5 filme extrase aleatoriu din urna in dotare si tratate cu solutie "short&sweet". Sau mai exact, traduse in cate "un text scurt si pertinent ca o rafala de mitraliera", si care "se poate trage atat in engleza, cat si in romana (sau in swahilli, why not?)". Citatele apartin autorului ideii, monsieur Cinesseur, care a mai invitat cativa oameni simpatici sa scrie despre filme in formule cvintate. Mai multe, pe blogul domniei sale. 


Extragerile mele sunt bilingve. La fel ca blogul, la fel ca autoarea. Si iata-le:

#1 Elegy 
Penelope desnuda. Goya? No, Coixet. 


#2 The Ghost Writer 
Polanski’s ghost haunts Downing Street. 


#3 The Killer inside Me 
Zbang sub centură! Croşeu Winterbottom.


#4 The Limits of Control
Dos espressos. But no cigarettes.


#5 La Dolce Vita 
Passion, exuberance, bittersweetness. Fellini’s best.