Politică: discursuri şi noroi

Vi s-a întâmplat în vreo seară, nimerit întâmplător în miezul intervalului prime time, să căutaţi un program acceptabil la televizor şi să daţi în loc de asta peste una dintre tiradele becaliene? Să rămâneţi descumpănit cu degetul pe butonul telecomenzii în faţa avalanşei de gestică stradală? Luând masochist pumnii de trivialităţi şi parada de exteriorizare agramată? Stând deopotrivă scârbit, amuzat într-o notă cinică şi poposind mental asupra întrebării „Oare cât de departe poate merge”? Unii au numit această greutate a dezlipirii de micul ecran drept “fascinaţia bădăranului”. Andrei Pleşu definea una dintre mostrele conexe stilului becalian – talk-show-ul OTV – drept un „spectacol unic”: „Mă uit la OTV şi regret că-i fac rating. [...] Mă uit pentru că sunt uimit, pentru că nu pot să abandonez acel spectacol suprarealist, în care un băiat gălbejit şi în acelaşi timp de o inexplicabilă bună-dispoziţie, stă de vorba cu inşi care ne recomandă clisme cosmice, cu inşi care prind gândaci, cu asasini care de fapt sunt doici şi cu doici care de fapt sunt asasini. E un univers incredibil!” .

Deşi vorbăria ce se doreşte politică a lui Becali şi talmeş-balmeşul senzaţionalist marca OTV ar putea fi incluse în categorii separate, ambele împărtăşesc tendinţa agresivă de degradare a discursului public, căderea sa ireversibilă în cloaca grosolană a limbajului de la uşa cortului. Pe de altă parte însă, alunecarea universală a dezbaterii politice spre infotainment e deja privită relaxat de mulţi analişti media din Statele Unite. Cu debutul schiţat în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1992, când George Bush Sr., Bill Clinton şi Ross Perot au început să îşi dedice mai mult timp făcând glumiţe în emisiuni de divertisment decât ţinând discursuri sobru-programatice, şi până la culmea din 2000, când Arnold Schwarzenegger şi-a anunţat zâmbăreţ candidatura pentru postul de guvernator al Californiei în cadrul emisiunii Saturday Night Live with Jay Leno, melanjul tot mai accentuat dintre dezbatere politică şi divertisment a trecut de la statutul de „criză” la cel de sursă de legitimare a unui regim democratic în era pasivităţii politice. Poate din cauza filtrului de optimism indus, specific continentului pe care s-a inventat literatura de self-help emoţional. Dar poate şi prin prisma distanţei care există între umorul inteligent-aluziv al unor moderatori de tipul lui Jon Stewart (devenit celebru pentru dezbaterile din The Daily Show) şi comentariile ce imită discursul periferiei urbane à la Mircea Badea (devenit celebru pentru exhibiţiile amatoriste de kung-fu din Teo şi Mircea Şou).

Personajul principal din Toţi oamenii regelui (All the King’s Men), ultima ecranizare a celebrului roman omonim semnat de Robert Penn Warren, reprezintă un specimen timpuriu din seria politicienilor a căror popularitate se bazează mai mult pe machiaj, postură şi glumiţe, decât pe programa politică. Spun timpuriu pentru că ascensiunea sa prezentată ficţional de Warren (şi care, se pare, urmăreşte îndeaproape cariera politică a unuia dintre guvernatorii statului Louisiana) se întâmplă în America postbelică, deci cu mult înainte de era în care televiziunea reprezintă principala sursă de informaţie politică. Într-o combinaţie unică de discursuri becaliene cu pumnii fluturaţi în aer şi teorii de redistribuire a bogăţiei proclamate în tonuri similare revoluţiei bolivariene patronate de Hugo Chavez, îl cunoaştem pe Willie Stark – al cărui patetism politic e surprins remarcabil de actorul Sean Penn. El evoluează de la un început timid, cu programă politică raţională bazată pe studii şi calcule, încetişor dar sigur spre tiparul populismului.

Ce e interesant şi intrigă în Toţi oamenii regelui nu vine atât din descrierea coborâşului lui Willie Stark de la dorinţa sincer-naivă de a face bine celor mulţi şi până la hăţişurile josnice ale corupţiei şi şantajului tuturor celor ce-i stau în cale, cât din vocea auctorială a lui Jack Burden (Jude Law). Iniţial pe postul intelectualului burghez care stă confortabil în lojă, chicotind în barbă în faţa stupidităţii spectacolului politic, Burden ajunge atras atât de tare de exhibiţia forţei brute din discursurile delirant-populiste ale lui Willie Stark, încât începe să lucreze pentru el. Ceea ce unii au numit „fascinaţia bădăranului” ajunge aici la cotele extreme ale aderării masochiste la idealurile unui lider al cărui barbarism nu stârneşte altfel decât dispreţul.

Deşi mai degrabă acuzat pentru un oarecare patetism artificial al personajului principal decât aclamat, filmului regizat de Steve Zaillian în 2006 i s-a atribuit rapid eticheta de copie palidă a ecranizării din 1949 (câştigătoare a trei trofee Oscar la vremea respectivă). Cu toate astea, cred că patosul adesea forţat al lui Stark nu face decât să confirme conceperea întregii lui vieţi, şi mai apoi chiar a episodului ce duce la moartea sa, ca pe un „eveniment mediatic”, regizat în aşa fel încât să atragă bliţurile extatice ale fotografilor din presă. În plus, mostrele vii de discurs politic pot face din film o experienţă interesantă, care deşi situată ficţional, îşi întinde larg şirurile de semnificaţii în viaţa politico-mediatică ai cărei stropi de noroi ne împroşcă existenţa câte puţin în fiecare zi.