Politică: discursuri şi noroi

Vi s-a întâmplat în vreo seară, nimerit întâmplător în miezul intervalului prime time, să căutaţi un program acceptabil la televizor şi să daţi în loc de asta peste una dintre tiradele becaliene? Să rămâneţi descumpănit cu degetul pe butonul telecomenzii în faţa avalanşei de gestică stradală? Luând masochist pumnii de trivialităţi şi parada de exteriorizare agramată? Stând deopotrivă scârbit, amuzat într-o notă cinică şi poposind mental asupra întrebării „Oare cât de departe poate merge”? Unii au numit această greutate a dezlipirii de micul ecran drept “fascinaţia bădăranului”. Andrei Pleşu definea una dintre mostrele conexe stilului becalian – talk-show-ul OTV – drept un „spectacol unic”: „Mă uit la OTV şi regret că-i fac rating. [...] Mă uit pentru că sunt uimit, pentru că nu pot să abandonez acel spectacol suprarealist, în care un băiat gălbejit şi în acelaşi timp de o inexplicabilă bună-dispoziţie, stă de vorba cu inşi care ne recomandă clisme cosmice, cu inşi care prind gândaci, cu asasini care de fapt sunt doici şi cu doici care de fapt sunt asasini. E un univers incredibil!” .

Deşi vorbăria ce se doreşte politică a lui Becali şi talmeş-balmeşul senzaţionalist marca OTV ar putea fi incluse în categorii separate, ambele împărtăşesc tendinţa agresivă de degradare a discursului public, căderea sa ireversibilă în cloaca grosolană a limbajului de la uşa cortului. Pe de altă parte însă, alunecarea universală a dezbaterii politice spre infotainment e deja privită relaxat de mulţi analişti media din Statele Unite. Cu debutul schiţat în campania pentru alegerile prezidenţiale din 1992, când George Bush Sr., Bill Clinton şi Ross Perot au început să îşi dedice mai mult timp făcând glumiţe în emisiuni de divertisment decât ţinând discursuri sobru-programatice, şi până la culmea din 2000, când Arnold Schwarzenegger şi-a anunţat zâmbăreţ candidatura pentru postul de guvernator al Californiei în cadrul emisiunii Saturday Night Live with Jay Leno, melanjul tot mai accentuat dintre dezbatere politică şi divertisment a trecut de la statutul de „criză” la cel de sursă de legitimare a unui regim democratic în era pasivităţii politice. Poate din cauza filtrului de optimism indus, specific continentului pe care s-a inventat literatura de self-help emoţional. Dar poate şi prin prisma distanţei care există între umorul inteligent-aluziv al unor moderatori de tipul lui Jon Stewart (devenit celebru pentru dezbaterile din The Daily Show) şi comentariile ce imită discursul periferiei urbane à la Mircea Badea (devenit celebru pentru exhibiţiile amatoriste de kung-fu din Teo şi Mircea Şou).

Personajul principal din Toţi oamenii regelui (All the King’s Men), ultima ecranizare a celebrului roman omonim semnat de Robert Penn Warren, reprezintă un specimen timpuriu din seria politicienilor a căror popularitate se bazează mai mult pe machiaj, postură şi glumiţe, decât pe programa politică. Spun timpuriu pentru că ascensiunea sa prezentată ficţional de Warren (şi care, se pare, urmăreşte îndeaproape cariera politică a unuia dintre guvernatorii statului Louisiana) se întâmplă în America postbelică, deci cu mult înainte de era în care televiziunea reprezintă principala sursă de informaţie politică. Într-o combinaţie unică de discursuri becaliene cu pumnii fluturaţi în aer şi teorii de redistribuire a bogăţiei proclamate în tonuri similare revoluţiei bolivariene patronate de Hugo Chavez, îl cunoaştem pe Willie Stark – al cărui patetism politic e surprins remarcabil de actorul Sean Penn. El evoluează de la un început timid, cu programă politică raţională bazată pe studii şi calcule, încetişor dar sigur spre tiparul populismului.

Ce e interesant şi intrigă în Toţi oamenii regelui nu vine atât din descrierea coborâşului lui Willie Stark de la dorinţa sincer-naivă de a face bine celor mulţi şi până la hăţişurile josnice ale corupţiei şi şantajului tuturor celor ce-i stau în cale, cât din vocea auctorială a lui Jack Burden (Jude Law). Iniţial pe postul intelectualului burghez care stă confortabil în lojă, chicotind în barbă în faţa stupidităţii spectacolului politic, Burden ajunge atras atât de tare de exhibiţia forţei brute din discursurile delirant-populiste ale lui Willie Stark, încât începe să lucreze pentru el. Ceea ce unii au numit „fascinaţia bădăranului” ajunge aici la cotele extreme ale aderării masochiste la idealurile unui lider al cărui barbarism nu stârneşte altfel decât dispreţul.

Deşi mai degrabă acuzat pentru un oarecare patetism artificial al personajului principal decât aclamat, filmului regizat de Steve Zaillian în 2006 i s-a atribuit rapid eticheta de copie palidă a ecranizării din 1949 (câştigătoare a trei trofee Oscar la vremea respectivă). Cu toate astea, cred că patosul adesea forţat al lui Stark nu face decât să confirme conceperea întregii lui vieţi, şi mai apoi chiar a episodului ce duce la moartea sa, ca pe un „eveniment mediatic”, regizat în aşa fel încât să atragă bliţurile extatice ale fotografilor din presă. În plus, mostrele vii de discurs politic pot face din film o experienţă interesantă, care deşi situată ficţional, îşi întinde larg şirurile de semnificaţii în viaţa politico-mediatică ai cărei stropi de noroi ne împroşcă existenţa câte puţin în fiecare zi.

Calendar dezastrologic

O recomandare de-a pruncului de joi mi-a amintit că există un film de Michel Gondry pe care încerc de mult să îl văd. Dar din motive contextuale nu reuşesc. Aşa că am măturat brusc toţi itemii inoportuni din agendă şi am făcut loc unui crash course în ştiinţa viselor.

Previzibil, filmul lui Gondry e despre un tip cu interese onirice de cercetare. Şi care îşi ia proiectul atât de în serios încât ajunge să nu mai distingă bine când evoluează în viaţa reală şi când e "doar" într-un vis. Vă sună ca un refren preluat dintr-un film în vogă? Featuring tipi care implantează diverse idei altor tipi în timp ce sharuie un vis colectiv? Din fericire, spre deosebire de râvna cu care Inception încearcă să traducă scrierile lui Freud într-un roman de gare, The Science of Sleep redă viselor o accepţiune naturală, firească. Adică le defineşte precum un spaţiu infinit de joacă, de zbenguială fără limite, în care nu au ce să caute plicticoşenii gen legături cauzale / logice. Un loc unde pur şi simplu se adună haotic toate ingredientele astea pe care Stephane le enumeră pe când se joacă de-a gazda unei emisiuni televizate (în somn, evident):

"First, we put in some random thoughts. And then, we add a little bit of reminiscences of the day... mixed with some memories from the past.[...] Love, friendships, relationships... and all those "ships", together with songs you heard during the day, things you saw..." 

Stephane (Gael Garcia Bernal) e exact personajul pe care te-ai aştepta să îl vezi în postura de "teoretician de vise" - hipercreativ, cu un nepotolit spirit ludic, haios, salvator al lumii în fiecare vis, inventator al "dezastrologiei" şi desenator al unui calendar ce o reprezintă în imagini ş.a. Alături de el şi împărtăşindu-i simpatica şi contagioasa nebunie este Stephanie (Charlotte Gainsbourg). Cam ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind - filmul acela în care Jim Carrey apare curăţat de schimonoseli, alături de o irezistiblă Kate Winslet cu părul roz - Gondry foloseşte prezenţa celor două personaje pe ecran şi zbenguiala lor cu incursiuni onirice pentru a spune o poveste mult mai complicată decât pare la prima vedere. O poveste despre jocul perpetuu de atracţie şi respingere care se distinge în umbra oricărei relaţii, mereu pe punctul căderii dintr-un zbor deasupra superbului oraş imaginar ce reprezintă sinele în abisul coşmaresc al neîncrederii şi egoismului.  

Ce face Marty în timpul liber?

Traduce arome în poveşti cu imagini...

...Sau se aşează pe meta-scaunul regizoral, iar atunci parcă treburile îi ies şi mai bine:

Klapko / The Trap

Locul de plasare a capcanei: Serbia lăsată în urmă de Miloşevici, în cădere economică liberă, în criză acută de valori.

Ţinte: Un cuplu ce află că trebuie să facă rost peste noapte de o sumă cu cinci cifre (în euro) pentru a-şi ţine în viaţă copilul. O sumă cam de cinci ori mai mare decât ar obţine dacă şi-ar vinde absolut tot ce posedă.

Fixarea victimelor: În pragul disperării, cei doi îngroaşă rândurile anunţurilor umanitare din ziarul local. Apoi suferă consecinţele. Ea - prin umilinţele la care e supusă de copiii proaspeţilor îmbogăţiţi ce îşi afişează telefoanele mobile la şcoala la care predă ("Aţi putea să îmi daţi meditaţii, profa, că am auzit că aveţi nevoie de bani"). El - printr-o bizară propunere primită de la un potenţial "sponsor".

Momeala. Iţele poveştii sunt aşezate pe scheletul confesiunii lui, care nu ştii dacă are loc în faţa ta, a privitorului, sau a unui tribunal. Pe un ton lent, dar răvăşitor, aflăm natura capcanei perfecte în care se trezeşte, imposibilul situaţiei.

La fel ca în Rooster's Breakfast, deşi mai puţin explicit, Klapko/The Trap vorbeşte de fapt despre generaţia martoră la destrămarea Yugoslaviei, ce s-a trezit deodată incapabilă să îşi mai găsească locul. Certitudinea că a fost pregătită pentru cu totul altă lume decât cea în care a nimerit se dezvoltă într-una a condamnării la ratare fără drept de apel. Dacă în primul film unul dintre personajele principale îşi petrecea cea mai mare a timpului contemplând nostalgic (la un pahar de rakija) era lui Tito şi valorile proletare aferente ei (când un mecanic bun era cunoscut de la Maribor la Kragujevac şi primit cu fanfară ori de câte ori făcea câte o "vizită de lucru"), în Klapko personajele se mulţumesc să constate tăcut că nu au fost învăţate să se descurce, nu ştiu cum să întreprindă nimic. Tot ce posedă e un set de valori morale ce nu mai înseamnă nimic. Cred că de la Filantropica încoace nu am mai văzut un film care să redea mai clar starea de derivă a societăţilor est-europene în schimbare, statutul derizoriu ce rezultă din lipsa banilor într-o lume dominată de un gen de nouveaux riche ce dau un ton incompatibil cu vechile valori.

New York voices

"Jumpy, edgy, a bit hostile, almost obsessive about being funny whatever the circumstances. New York voices." This is how DeLillo used to describe the way his characters talk, in an old interview from Paris Review. A language spoken by "urban men and women who live together, who know each other’s speech patterns and thought patterns and finish each other’s sentences or don’t even bother because it isn’t necessary". And though DeLillo certainly isn't among the screenwriters behind New York, I Love You, I think his observations often fit the profile of the characters featured in this collage made up of 11 short films. I'm thinking especially at Robin Wright Penn & Chris Cooper playing the worn-out couple engaged in a dangerous game of renewal while sharing cigarettes and provocative lines in the dark, on a cold New York street. But also at the ethnic undertones of the segments directed by Mira Nair and Fatih Akin. Or at the familiar melange of crankiness and affection of the old couple that travels to Brighton Beach for a breath of ocean air that brings up warm memories.

New York, I Love You might be a bit disappointing if you watch it after the first part from the Cities of Love series - Paris, je t'aime, as it seems less coherent and able to recreate the city in all its multiple facets. But, nevertheless, I'd say it's worth the effort.

De vazut

Marti, dupa Craciun

si

Aurora

America mercantilă. Vedere par avion.

Sus, în aer (Up in the Air) e un film de 110 minute. Din păcate. Dacă s-ar fi oprit pe la minutul 90, cred că ar fi putut intra destul de uşor în topul filmelor reuşite ale momentului. Nu mă înţelegeţi greşit: nu mă deranjează filmele lungi. Ci doar cele lungite. Adică lăbărţate fără rost pentru a bate monedă pe un subiect ce a devenit evident încă de pe la jumătatea vizionării. Şi mai ales, filme care pornesc de la ideea că “privitorii noştri sunt mai puţin inteligenţi decât ai lor” şi că e nevoie de un bonus de explicaţii pentru a rămâne cu un mesaj la final. Eronată optică. Dar mai întâi, câte ceva despre tema filmului.

Într-unul dintre celebrele sale documentare subversive, Michael Moore punea la cale un mic concert de Crăciun la sediul central al companiei Phillip Morris. Doar că nu era chiar orice fel de mic concert. Responsabil cu colindele nu era un previzibil grup de copii drăgălaşi, purtând tichiuţe roşii cu pompon. În jurul bradului împodobit, băşcăliosul Moore adunase un cor format din supravieţuitori ai unor operaţii de cancer la gât şi la plămâni. Cu toţii îşi pierduseră vocea naturală, dar îşi cântau zeloşi bucata de melodie printr-un aparat ataşat la gât. Evident, triluri metalice rezonau prelung şi macabru în holul luxos al unei companii care câştigă cifre cu multe zerouri din producţia şi vânzarea letalelor ţigarete.

La câţiva ani de la farsa lui Moore, regizorul Jason Reitman lansa un întreg film situat cam în acelaşi spirit. Mulţumim că fumaţi! (Thank you for smoking) este, la nivel aparent, povestea unui specialist în a face lobby pentru producătorii de ţigări, şi în realitate, o pledoarie împotriva acestora. Un film ce demască cinismul şi lipsa completă de scrupule a oamenilor din spatele unei industrii ce îşi ucide în mod programatic consumatorii, dar cu toate astea continuă să îşi menţină o imagine relativ respectabilă prin nesfârşite şi ingenioase campanii de PR. Nick Naylor, personajul principal de aici, se prezintă sarcastic în primele minute ale filmului: “Îmi câştig existenţa lucrând pentru o organizaţie ce ucide 1200 de oameni pe zi. O mie două sute. Deci cam cât ar încăpea în două avioane enorme, pline până la refuz, cu bărbaţi, femei şi copii.”

În cel mai nou film al său, Reitman îşi păstrează un ton critic la adresa Americii corporatiste. Dar nu în stilul evident al lui Michael Moore, chiar dacă ţinteşte spre un mesaj similar. Sus, în aer (Up in the air) este povestea unui tip ce lucrează pentru o companie specializată în concedieri. Ryan Bingham este printre cei pe care compania îi “închiriază” unor manageri prea fătălăi pentru a-şi da afară proprii angajaţi, după cum explică el însuşi. Cu alte cuvinte, e vorba de o afacere ce se hrăneşte din decăderea / moartea altor afaceri. Şi pentru a-şi face treaba, Ryan îşi petrece cam 320 de zile pe an zburând peste tot prin America – de la însoritul Las Vegas la depresivul Detroit (care e o destinaţie favorită şi pentru Moore, dacă vă amintiţi) –, pentru a uşura diverse companii de câte o tranşă de angajaţi. Pe un ton ce aminteşte de atmosfera din Mulţumim că fumaţi!, şeful lui Ryan anunţă profetic într-o şedinţă: “Vânzările cu amănuntul au scăzut cu 20%. Industria auto e cu un picior în groapă. Imobiliarele nici nu mai mişcă. Trăim unul dintre cele mai proaste momente din istoria Americii. Acesta este momentul nostru!” Se putea un discurs care să incrimineze mai clar acea lăcomie şi goană imorală după profit despre care vorbeşte făţis Michael Moore în Fahrenheit 9/11 sau în Sicko? Mina sfidătoare cu care crahul economic, ce distruge vieţile atâtor oameni, este privit drept o oportunitate e cam la acelaşi nivel cu argumentele pro fumat pe care Nick Naylor le dădea unei fetiţe de şcoală primară care spunea că ştie de la mama că fumatul e nesănătos – “Este mămica ta medic specialist? Sau poate cercetător ştiinţific? Nu? Atunci poate ar trebui să vezi singură despre ce este vorba înainte de a decide că ţigările sunt rele.”

Însă spre deosebire de înfierarea militantă pe care o practică Moore, la Reitman critica rămâne la un nivel ce se lasă ghicit. Chestie foarte bună, dacă ar fi fost luată drept regulă de la început până la sfârşit în realizarea filmului. Nu vreau să vă stric, cu prea multe detalii, plăcerea descoperirii, deci voi spune doar că insistenţa finalului de a trasa foarte clar o morală e cam supărătoare. Încăpăţânarea regizorului de a pune apăsat punctul pe i şi a repeta evidentul prin intermediul unor mini-interviuri sau “testimoniale” aduse de oamenii concediaţi de Bingham strică impresia făcută până atunci. Dacă totul s-ar fi oprit cu Ryan (George Clooney) plecând descumpănit din faţa casei lui Alex (Vera Farmiga), ar fi existat destul loc pentru ca privitorul să realizeze conexiunile şi interpretările personale. Până la urmă, Sus, în aer (Up in the Air) e ca o lecţie la şcoala de pilotaj: decolarea se face uşor, relativ lin, şi te propulsează rapid într-un zbor antrenant. Ce nu ne dăm seama decât la final e că pilotul e încă începător – aterizarea se face abrupt, cu zdruncinături şi hurducăieli ce parcă te aduc la un pas de dezastru.

The Bright Side of Life

Ok, admit ca rareori reusesc sa ma uit la o serie intreaga de gaguri din ciclul Monty Python. Parca e un gen de umor care merge doar in doze mici. Dar de bucata asta din Life of Brian ma plictisesc greu.