You can be Henry Miller, and I'll be Anais Nin

O, tu, dulce autodistrugere!

Nu, nu e o poză făcută în Dresda după bombardamentul din 1945. Nici în Beirut. E în South Bronx, după valul de incendii care în anii '70 a distrus cam 40% din suburbia new-yorkeză ce are o mărime comparabilă cu a Timişoarei.

Baudrillard explică elanul autodestructiv al populaţiei în majoritate neagră din Bronx ca pe o formă implicită de protest. El o asociază cu oboseala cronică ("fatigue") a rezidentului societăţii de consum. Lipsa de chef, astenia generalizată, depresia, nevroza. Toate nu reprezintă altceva decât un refuz pasiv de a se lăsa antrenat într-o societate ce promovează incluziunea doar la un nivel superficial, de faţadă. Care în realitatea mutilează şi discriminează. Oboseala şi plictisul individului din societatea post-industrială, a lucrătorului din fabrică sau a elevului de liceu - toate reprezintă forme de rezistenţă pasivă. Şi pot fi oricând convertite în acte de violenţă tulburătoare. La fel ca cea a negrilor ce se revoltă în oraşele americane arzându-şi propriile cartiere.

Locsei Szilard

Love this guy's sense of light and atmosphere.

Not to mention I have a story of my own including this particular street and this particular tram :)

Bon appétit!

Na, tocmai când ziceam că m-am săturat să o văd pe Meryl Streep irosindu-se în diverse comedioare cu scenarii făcute pe bandă rulantă, mi-au căzut ochii pe Julie & Julia. Şi am avut instant senzaţia că venerabila actriţă şi-a scos de la naftalină ambiţia de a intra cu totul în pielea unui personaj ce adună un festin delicios de idiosincrazii inedite (statură, voce, gestică). E vorba de Julia Child, un fel de Sanda Marin americană (dacă numele nu vă sună cunoscut, întrebaţi cea mai apropiată mamă/bunică; sau aruncaţi o privire aici).

De fapt poate nu chiar Sanda Marin, pentru că Julia Child îşi învaţă cititorii şi, mai apoi, telespectatorii nu cum să gătească pur şi simplu, ci franţuzeşte. (Întreprindere care, după probabil a intuit doamna Marin, nu mi-o pot imagina supravieţuind vreodată în patria noastră prea puţin urbană.)

În fine, înapoi la film. Julie & Julia un fel de film-sandwich. Adică avem două felii narative - peripeţiile de prin anii '50 ale lui Julia Child, incluzând momentele în care îşi descoperă vocaţia de maestră culinară + experimentele din bucătărie ale unei succesoare de-a ei, Julie Powell, petrecute prin anii 2000. Şi apoi o umplutură ce le ţine laolaltă (la cuisine française, bien sûr). Despre felia lui Julie (Amy Adams) nu sunt multe de remarcat. Poate pentru că e cam insipidă. Asta mai ales în comparaţie cu cea a lui Julia (Meryl Streep) - atât de plină de saft şi culoare. Una peste alta însă, sandwich-ul cu poveşti este unul simpatic, savurabil chiar şi dacă nu eşti gurmand (deşi asta ajută).

Helena

Oameni si vise de import/export

Sunt anumite chestii care iti raman lipite de retina mult timp dupa ce s-a incheiat genericul final din Import/Export - filmul lui Ulrich Seidl ce juxtapune traiectoriile a doua personaje pornite in cautarea unei vieti decente; unul spre vest, altul spre est. Iata cateva:

- Cenusiul sumbru al peisajului urban est-european. Slovacia, Ucraina - cine mai face diferenta? Omniprezente sunt apartamentele minuscule ascunse in colosii gri de beton, cu a lor eterna vopsea scorojita, unde locuiesc inghesuite familii triste si numeroase. Femei ce cara apa in canistre enorme, se incalzesc langa resouri improvizate si se spala deasupra unui lighean ciobit, incalzit pe aragaz. Si cu toate astea raman surprinzator de feminine. Ca o ultima urma de normalitate, continua sa isi incaltze cizmele cu toc si sa-si aranjeze pletele blonde.

- De o parte, umilinta suprema pe care gastarbeiter-ul e gata sa o inghita in tacere. Oricata pentru a obtine banutii asteptati la sute de kilometri departare, intr-un loc dezolant numit "acasa". De alta parte, lacomia cu care autohtonii cultiva complexul de inferioritate al noului venit. Placerea cu care il calca in picioare - poate pentru a-si potoli propriile frustrari, poate pur si simplu pentru ca-i miros disperarea, sau poate pentru ca se simt amenintati de el.

- Analog, umilinta pe care e in stare sa o suporte inadaptatul, perdantul din societatea autohtona. Cel care e in stare de orice pentru a simti gustul succesului si bunastarii promise la televizor. Dar care esueaza chiar si in estul salbatic.

- Violenta mocnita ce colcaie pretutindeni si din cand in cand rabufneste cu o forta tulburatoare, conturand o stare ce aminteste de filmele lui Haneke.

Vistierul de imagini

A fotografia înseamnă a apropria obiectul din faţa lentilei. A-l absorbi şi a-l poseda. Aşa explică Susan Sontag foamea consumistă de imagine ce caracterizează lumea în care trăim. Plus pornirea permanentă de a scoate aparatul foto şi a crea versiuni miniaturale, apropriabile ale fiecărui moment. Pozele oferă o gramatică a realităţii, mai spune ea, o etică a vederii. Ele ne învaţă să decodăm cele din jur şi ne dau senzaţia că ni le însuşim sub forma unei antologii de imagini. Dependenţa de camera foto şi de puterea ei iluzorie de a stăpâni realitatea este exact ceea ce caracterizează personajul principal din filmul Păstrează amintirile (The Memory Keeper’s Daughter). Evaziv în implicarea în lumea din jur, el preferă să se „ascundă” în spatele obiectivului, după cum este acuzat la un moment dat. De aici, priveşte realitatea prin lentila intermediară, şi gustă ca un drog senzaţia că prin fotografie obliterează greşelile, altfel iremediabile, săvârşite asupra subiecţilor săi. Pentru David Henry, medic de profesie şi fotograf din râvnă autodidactă, camera obscură devine o visterie plină nu numai cu amintiri preţioase, ci şi cu proiecţii imaginare ale unor stări de fapt ce nu îşi pot găsi locul în realitate.

După cum e destul de clar, Păstrează amintirile colectează toate premisele unei pelicule construite interesant în jurul ideii de fascinaţie fotografică. Însă cu toate astea, încă după primele câteva minute devine evident că nu se ridică la aşteptări. De vină e scenariul soporific, umplut până la refuz cu clişee. Dar şi jocul de duzină al actorilor, parcă scoşi dintr-un film de categoria a doua făcut cu buget redus în decorul artificial al unui studio de televiziune. Bogat în semnificaţii şi tratând cu sensibilitate un subiect delicat, bestseller-ul omonim al lui Kim Edwards îşi găseşte o traducere filmografică foarte slabă, ce reduce povestea la nivelul unui serial sud-american. Personajele suspină, gesticulează emfatic în ieşiri revanşarde şi evoluează în universul fals şi desuet al telenovelei, populat cu umbrele şablonizate ale „săracilor bogaţi” şi „nevoiaşilor fericiţi”, ale „vampei ce vânează soţul celei mai bune prietene”, „banilor care nu aduc fericirea” ş.a.

Eşafodajul poveştii e susţinut de două decoruri între care pendulează alternativ camera de filmat. Pe de o parte, familia doctorului David Henry – mutilată afectiv de decizia acestuia de a-şi abandona la naştere fiica bolnavă de sindrom Down. Deşi evenimentul rămâne necunoscut nevestei şi fiului său (sănătos), vina şi greutatea secretului erodează încet şi sigur relaţiile dintre ei. Pe de altă parte, familia asistentei Caroline Gill – învigorată de provocarea permanentă ridicată de adopţia şi creşterea unui copil bolnav de mongolism. Prezentă la naşterea celor doi gemeni ai doctorului David Henry – un băiat sănătos şi o fată cu sindrom Down –, asistenta decide să nu respecte dorinţa acestuia de a trimite copilul bolnav la un azil. Dimpotrivă, hotărăşte să-l adopte. Filmul mimează un argument freudian pentru a motiva decizia lui Henry: copilăria îi fusese marcată de moartea prematură a unei surori mai mici, din cauza unei afecţiuni congenitale, iar el vrea să îşi scutească familia de o astfel de traumă. Însă asta tot nu îl salvează în economia scenariului de la un destin nefast. Chiar şi dacă ajunge un bun fotograf, ce retrăieşte o viaţă alături de fiica pierdută prin lentila camerei foto.

Privite în paralel pe parcursul a două decenii, cele două familii par să sublinieze un mesaj care ar suna cam aşa. Medicul chipeş plus a sa nevastă perfectă, părinţi ai unui copil normal şi rezidenţi ai unei vieţi fără lipsuri, sunt condamnaţi la nefericire şi la un amar eşec sentimental. În colţul opus, asistenta urâţică şi al ei sensibil şofer de tir, mamă şi tată ai unui copil handicapat, ce îşi duc existenţa înghesuiţi într-un apartament de bloc, ajung să întruchipeze succesul familial în toată splendoarea sa. Nu numai că fata cu sindrom Down se dovedeşte a fi aproape la fel de normală ca alţi copii, dar la maturitate îşi şi găseşte un partener, marcat de aceeaşi boală, cu care e decisă să se căsătorească. Cât de verosimil este acest scenariu, vă las să decideţi.

Prezenţa fiicei pierdute în viaţa lui David Henry prin intermediul unui vraf de cataloage în care sunt stocate cu grijă poze ce o reprezintă, îndosariate pe vârste şi evenimente importante, poate reprezenta punctul de pornire al unei poveşti interesante despre construirea realităţii pe marginea imaginii fotografice. Din păcate, însă, acest potenţial nu compensează realizarea slabă a filmului, ce rămâne cu greu vizionabil până la final.