Amintirile puse cu grijă în borcane ermetice, după ce în prealabil au fost împănate cu cele mai aromate şi colorate mirodenii, doar pentru ca apoi să fie scoase peste ani buni sub o nouă înfăţişare, nu sunt o chestie foarte nouă. Poate cele mai celebre au devenit murăturile din cămara lui Salman Rushdie, bibilite de-a lungul câtorva zeci de pagini din “Copiii de la miezul nopţii” de către Padma - martorul veşnic ocupat cu treburi în bucătărie al naraţiunii.
Mutarea tehnicii de conservare din cartea de bucate direct într-unul dintre cele mai celebre volume de beletristică ale sfârşitului de secol nu a fost o treabă uşoară, aşa că obida lui Rushdie i-a adus pe drept brevetul de inventator al unui nou stil de scriitură. Concret, el s-ar putea descrie cam aşa. Se culege o amintire bine coaptă din copilăria reală sau imaginară petrecută într-o ţară depărtată (preferabil colonială), i se protejează cu grijă rădăcina contextuală, împreună cu toate firicelele lexicale ce vor rămâne agăţate o dată cu extragerea din pământul natal, după care se transportă delicat în mediul curat şi steril al bucătăriei britanice. Fără să se lase rugate prea mult, toate uneltele din arsenalul occidental al gătirii succesului – de la posesia unei culturi cu acoperire internaţională şi până la existenţa unui sistem economic eficient prin care produsele culturale se pot autosusţine – se vor pune cuminţi de aici încolo în slujba preparării noii reţete. De regulă amintirile vor fi mărunţite şi încurajate să îşi dezvolte o existenţă de sine stătătoare printr-un proces de fierbere repetată. Fiecare va fi trecută ulterior pe sub un jet lent şi usturător de oţet, apoi răsfăţată prin tăvălire într-o farfurie cu sirop de zahăr. O dată imprimate cu izul dulce-acrişor, ele vor fi aliniate în borcane din sticlă groasă (pentru obţinerea efectului de lupă din exterior), alături de mirodeniile extrase din acelaşi pământ natal depărtat (preferabil colonial).
Atunci când Arundhati Roy şi-a intitulat primul capitol din unicul roman publicat “Murături & conserve Paradis”, multă lume a arătat cu degetul înspre maestrul reţetar Salman Rushdie. “Dumnezeul lucrurilor mărunte”. Din nou India, din nou geografia postcolonială, din nou istoria unei familii povestită de un narator capricios, care după ce a intrat cu un şablon ascuţit în forma unei bucăţi de puzzle prin toate amintirile sale, a învălmăşit totul într-un amestec haotic, şi îţi aruncă acum doar câte un episod o dată. Genul de carte care se joacă cu răbdarea ta de a reconstitui şi cu cheful de a descoperi părţile-lipsă.
Poate cel mai năucitor e acest prim capitol din “Dumnezeul lucrurilor mărunte”. Momeala cu care Roy te prinde în jocul interminabil al construirii naraţiunii din bucăţi este plasată în jurul familiei care conduce Fabrica de Murături şi Conserve “Paradis” din Ayemen, oraşul indian unde oamenii se împart în tangibili (hinduşi sau creştini) şi intangibili (care nu aparţin nici unei caste şi trăiesc pe post de paria). “Selecţia” va fi unul dintre subiectele-manifest din subtextul romanului, dar şi modul în care ea va fi afectată de invazia ideologică marxistă, ce este surprinsă la începuturile ei în India. Dar acestea sunt deja “lucrurile mari”. Revenind la cele “mărunte”, iată-i pe protagonişti. Estha şi Rahel, gemenii bivitelini ai lui Ammu, sora lui Chacko care fusese căsătorită cu un bengalez alcoolic şi se întorsese cu doi copii în casa lui Mammachi, Pappachi şi a lui Baby Kochamma. Estha şi Rahel care sunt egali ca şi vârstă, dar inegali ca perfecţiune cu Sophie Mol, fiica britanică a lui Chacko crescută în Anglia după divorţul de Margaret. (Din nou “puritatea” britanică vs. “impuritatea” indiană). Sophie Mol pentru care a fost făcut un sicriu “special de copii”, căptuşit cu satin, în care ea stă culcată cu “faţa palidă şi la fel de zbârcită ca un deget de spălătoreasă ţinut prea mult în apă”. Cum a murit Sophie Mol? De ce avea pielea “murată”? De ce Ammu şi copiii nu au voie să stea cu restul familiei la înmormântare? Care e motivul ostilităţii lui Chacko? Răbdare!
Astea sunt doar primele dovezi ale faptului că “Dumnezeul lucrurilor mărunte” nu începe cu începutul, ci pur şi simplu este ales un moment aleatoriu în poveste în care autoarea s-a gândit să ne introducă. Trebuie să mărturisesc – după primele pagini m-am trezit într-o ceaţă totală cu privire la personaje şi gradele de rudenie dintre ele. Cred că sunt două alternative aici – fie citeşti totul cu creionul în mână şi tot revii pentru ca lucrurile să prindă un contur logic, fie primeşti povestea aşa cum ţi-o dăruieşte Roy – “dintr-o răsuflare”. Pentru că, spune ea, “Când scriu e ca şi când respir…şi nu respiri de două ori aceeaşi răsuflare”. Corect. Deci trebuie să avem încredere în capacitatea ei de a “turna” totul dintr-odată, fără tăieturi, fără editări. Ce iese de aici? Impresia aceea unică a faptului că totul îţi este povestit chiar de Roy în persoană, cu toate frumuseţile şi neajunsurile stilului oral. Multe paranteze. Multe “lucruri mărunte”. Arundhati Roy e o mare maestră în inventarea de etichete pentru aceste “lucruri mărunte”, în modelarea limbii engleze până când încape în acele cadre de definiţie pe care ea le lipeşte pe sentimente şi senzaţii. E absolut captivant modul în care reuşeşte să rezume un episod la o stare ce va reveni recurent într-un roman unde vocea narativă este în cea mai mare parte cea a unui copil. E vorba de Rahel care se întoarce la maturitate în Ayemen doar pentru a se reîntâlni cu Estha – fratele geamăn cu care nu semăna aproape deloc, dar cu care visa aceleaşi vise, şi spre care avea deschisă o cale empatică de nedistrus. Povestea despărţirii şi reîntâlnirii celor doi asigură de fapt cele două “capete” ale naraţiunii. Tot restul se întâmplă “între” – îndrăzneala lui Ammu de a se îndrăgosti de un intangibil (însuşi Dumnezeul lucrurilor mărunte!), întâmplările tragice care decurg de aici, întreg destinul ce se îndreaptă spre decădere al familiei. Da, sună ca un story ce putea fi semnat de Rushdie sau de un sud-american în deja arhi-folositul şablonul al realismului magic. Şi cu toate astea “Dumnezeul lucrurilor mărunte”, primul şi până acum unicul roman publicat de autoarea indiană, a fost laureat al uneia dintre cele mai prestigioase distincţii britanice – Booker Prize. De ce? Nu pentru că scrie o poveste nouă, ci pentru că aduce un nou mod de a povesti. Pentru că te ademeneşte cu un text ritmat, extrem de bine scris, prin noianul de multe ori fără sens al descrierilor “mărunte”, îţi câştigă încrederea pentru ca la final să te invite să faci un pas înapoi şi să te minunezi în faţa imaginii “mari” construite.
Cât despre brevetul reţetei de murături, iată ce spune când e comparată cu Rushdie: “Cred că această comparaţie e doar un răspuns leneş. Pentru toţi cei care au dubii, dacă apare un autor indian, comparaţi-l imediat cu Rushdie, fiindcă el e cel mai renumit!”. Puţin orgoliu, puţină bravadă, dar asemănarea cu Rushdie rămâne totuşi strict una de suprafaţă. Rămâne să vedem cu câtă putere se va susţine noua voce a lui Arundhati Roy.
No comments:
Post a Comment