Prin ochii unei actriţe poloneze ce îşi părăseşte cariera de mare succes din Mitteleuropa natală la mijlocul anilor 1870 pentru a se stabili în Statele Unite, Susan Sontag descria într-unul dintre romanele sale un prim contact cu scena americană de teatru. “Muzică tare, decor impunător, o sută de artişti mişunând pe scena enormă: asta place publicului de aici. În afară de cei doisprezece actori din rolurile principale, ‘baletul italian’ din actul al doilea era format din…doar o clipă, să mă uit în caietul-program…din ‘patru balerini de primă clasă, opt corifei, şase balerine, nouăzeci şi nouă de figuranţi, douăzeci şi patru de băieţi negri, douăsprezece coriste şi opt corişti, şi patruzeci şi opt de figurante!’ Imaginează-ţi-i pe toţi zburdând pe scenă în timp ce în spatele lor se desfăşoară efecte dintre cele mai uimitoare: toată scena se poate ridica de pe pământ sau se poate scufunda până îţi dispare din faţa ochilor.” Descrierea manierei de regizare ce atrage publicul în Lumea Nouă din perspectiva actriţei de carieră proaspăt venite de pe Bătrânul Continent reprezintă fără îndoială o cronică timpurie a predilecţiei pentru grandios şi a gustului pentru efecte speciale. Pe scurt, sunt creionate două caracteristici ce vor fi importate cu succes în cinematografie, apoi cultivate şi dezvoltate fără oprire în ritmul alert al dezvoltării tehnologiei.
La aproape un secol şi jumătate de la contextul ficţionalizat de Susan Sontag, filmul Charlie şi Fabrica de Ciocolată (Charlie and the Chocolate Factory) e o dovadă vie a succesului construcţiilor măreţe şi al efectelor de recuzită spectaculoase pe ecran. Terenul de desfăşurare al opulentului expozeu de costume şi decoruri fanteziste, lifturi zburătoare şi dulciuri generatoare de puteri magice este una dintre cele mai celebre poveşti pentru copii din literatura anglofonă, publicată în anii ’60 de scriitorul Roald Dahl. După o primă ecranizare pasabilă la începutul anilor ’70, povestea e din nou subiect de film în 2005. Şi nu oricum, pentru că ultima versiune a lui Charlie şi Fabrica de Ciocolată a fost pusă la cale de un cuplu cunoscut pentru ecranizări multiple de poveşti fantastice: regizorul Tim Burton şi actorul Johnny Depp. De la Edward Mâini-de-foarfecă (Edward Scissorhands) şi până la Sweeney Todd, ce se lansează anul acesta în cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, cei doi au colaborat la şase filme, toate cu succese notabile la capitolul vânzării de bilete.
Dincolo de deliciile vizuale pe care le stârnesc fără îndoială în rândul principalilor spectatori – copiii – creaţiile lui Tim Burton din Charlie şi Fabrica de Ciocolată au darul de a scoate din desuetudine o poveste construită după plicticosul tipic moralizator, satisfăcând astfel audienţe cu diverse vârste şi aşteptări. Văzut print-o lentilă contemporană, story-ul ar putea suna cam aşa. Willy Wonka, şeful unei legendare fabrici de ciocolată ce acoperă acum o piaţă multinaţională, organizează o competiţie cu premii pentru consumatori. Nu-i aşa că sună exact ca o părticică a unui plan elaborat de relaţii publice? Ce-i drept, în cadrul ficţional procesul apare ceva mai demn decât campaniile ce trimit consumatorii la scormonit prin rude de parizer în căutarea unui lănţişor de aur, însă adevărul e că ne aflăm tot cam în aceeaşi direcţie (e vorba de un bilet aurit aşezat cu grijă sub ambalaj!). Iar senzaţia se perpetuează până aproape de final, când scenariul cu accente de marketing e demontat – deşi, ce-i drept, a reuşit să crească simţitor vânzările şi prestigiul brandului între timp –, lăsând loc intenţiei adevărate din spatele competiţiei, şi anume găsirea unui “moştenitor” pentru mogulul producător de ciocolată. Lumina “nobilă” în care apare Willy Wonka la final – bun, generos, iertător ş.a. – se asortează cu portretizarea monocromă a personajelor principale. Fiecare dintre copiii ce participă la competiţie şi nu câştigă, e vinovat de câte un “păcat”. Germanul Augustus e un gurmand fără scăpare, micuţa aristocrată britanică Veruca e o răsfăţată mereu în căutare de posesiuni materiale, iar cei doi americani – Violet şi Mike – sunt întruchipări ale autostimei excesive şi lipsei de obedienţă. Dar jocul stereotipurilor e poate cel mai evident în cazul “copilului favorit” din poveste, Charlie, al cărui comportament e decupat direct din galeria băieţeilor cuminţi, cu o familie “săracă, dar cumsecade”.
Însă probabil că aceste corespondenţe cu realitatea, sau mai degrabă lipsa lor, sunt ultimele lucruri pe care spectatorul ar trebui să le aibă în minte la vizionarea filmului Charlie şi Fabrica de Ciocolată. De ce? Pentru că pelicula îşi asumă de la bun început caracterul de poveste fantastică. Iar asta nu lasă loc decât suspendării aşteptărilor de adult raţional, scufundarea în atmosfera de basm, şi savurarea fiecărui deliciu al spectacolului oferit. De la plimbarea cu o barcă făcută din caramel pe lângă o cascadă gigantică de ciocolată şi până la cântecelele şi dansurile sincronizate ale zecilor de pitici lucrători în imensa fabrică de ciocolată. Toate aranjate într-un show mare şi dulce.
No comments:
Post a Comment