Nu e uşor să regizezi un film
slab când îl ai pe Victor Rebengiuc în rolul principal. La cei peste 80 de ani
ai săi, venerabilul actor demonstrează în O poveste de dragoste, Lindenfeld că şi-a păstrat intactă vigoarea jocului
actoricesc şi că poate, în continuare, să ducă în spate un film întreg (după
cum a arătat, de altfel, de curând şi în Câinele
japonez). Nu e uşor să faci un film slab nici când el e inspirat dintr-un
roman ingenios. Povestea din Lindenfeld,
de Ioan T. Morar, conţine din start destule ingrediente pentru o peliculă care
revizitează într-o manieră inedită, proaspătă subiectul deportării nemţilor din
Banat în lagărele sovietice, la mijlocul anilor '40. Romanul inventează o
istorie recentă cvasi-comică a satului bănăţean Lindenfeld: după ce a fost
treptat părăsit de toţi locuitorii, acesta e readus la viaţă forţat de o trupă
de actori ce simulează că trăiesc acolo. Motivul? E pe cât de excentric, pe
atât de ingenios şi amuzant. Actorii sunt angajaţi să joace pentru un public
format dintr-un singur spectator: un bătrân milionar german născut aici, ce
fantazează acum la o reîntoarcere pe plaiurile natale.
Dar în ciuda tuturor
„dificultăţilor” ridicate de un actor excelent şi de o sursă de inspiraţie cu
mult potenţial cinematografic, regizorul Radu Gabrea încearcă insistent să
regizeze (încă) un film slab. Şi reuşeşte, din păcate. Adică îşi readuce pe
ecran manierismele păguboase: decorurile şi replicile artificiale, legătura
adesea nefiresc de facilă între episoadele poveştii, aerul fals şi impresia că
întâmplările nu se petrec cu adevărat, ci doar sunt puse stângaci pe o scenă,
cu un surplus neinspirat de afectare. Povestea de iubire dintre Ulli (Victor
Rebengiuc) şi Helga (Victoria Cociaş) – întreruptă brutal la venirea trupelor
sovietice în Lindenfeld şi reluată la bătrâneţe, după ce el a devenit milionar
în Germania, iar ea a trecut prin gulag – pare la fel de improbabilă pe ecran
ca istoria de amor dintr-o telenovelă. Iar motivele nu ţin atât de naraţiunea lui
Ioan T. Morar din roman, cât mai degrabă de puţinul pe care l-au mai păstrat din
ea scenaristul Adrian Lustig şi regizorul Radu Gabrea. Într-o încercare de „hollywoodizare”,
probabil, care se vede încă din titlul ce decretează cu litere de-o şchioapă că
urmează „o poveste de dragoste”, cuplul scenarist-regizor taie o mare parte din
savoarea şi comicul delicios al romanului, din ineditul său. În schimb, îi
adaugă porţii mult prea generoase de dramatism şi sentimentalisme îngroşate.
Dincolo de deciziile legate de
adaptarea romanului, bănăţeanul care vine să vadă O poveste de dragoste, Lindenfeld la cinema va fi frapat de câteva
lucruri. Pentru început, „nemţii” lui Radu Gabrea nu prea vorbesc germană (nici
măcar când sunt în Germania!), nu vorbesc nici măcar bănăţeneşte, ci au un
sublim accent bucureştean de scenă de teatru. Interioarele „din Lindenfeld” în
care se petrece o parte a acţiunii au aerul spilcuit şi idilizat al unui
restaurant cu profil tradiţional (mai degrabă un obiectiv turistic de tip „Casa
Bunicii” din Timişoara decât o casă adevărată din Banatul montan al zilelelor
noastre), în care toate mobilele au fost atent recondiţionate, toată argintăria
lustruită, iar pereţii zugrăviţi pentru a da o impresie de decadenţă studiată. De
altfel, întreaga viaţă izolată a Helgăi la ţară e idilizată până peste orice
limită a verosimilului. Până la punctul în care Victoria Cociaş, în rolul
săsoaicei întoarse din gulag, oferă oaspeţilor ei nişte metaforici „tăieţei cu
varză şi nucşoară, dar fără varză şi nucşoară” sau „apfelstrudel fără aluat”.
Oricine a păşit vreodată în Banatul rural – sau în orice altă zonă rurală din
această ţară, de altfel – nu poate decât să privească cu neîncredere afectarea
şi falsul acestor scene.
Dincolo de decoruri şi replici
neverosimile, filmul prezintă pe alocuri episoade narative legate la fel de
facil între ele ca într-un film de desene animate. Spre exemplu, personajul octogenar
al lui Rebengiuc şi şoferul său parcurg cei (probabil peste) 1000 de km dintre
reşedinţa din Germania şi satul Lindenfeld în câteva secunde de film, iar când
ies din maşină arată practic la fel ca atunci când au intrat în ea.
Artificialul unor astfel de scene aminteşte într-o oarecare măsură de Mănuşi roşii, un alt film semnat de Radu
Gabrea despre persecuţiile saşilor din Transilvania, în care personajul
principal arăta, după câteva săptămâni de detenţie, aproape la fel ca la
începutul filmului.
Printre puţinele momente în
care O poveste de dragoste, Lindenfeld
reuşeşte să iasă din pedanteria sa teatrală şi dintre clişee îngroşate sunt
cele în care Mircea Diaconu transformă dramatizarea excesivă într-un demers
asumat. Şi foarte comic. În rolul unui regizor antrenat să pună în scenă
momente de falsă bucurie şi zel muncitoresc cu aplaudaci ceauşişti, Diaconu
joacă genul de rol la care se pricepe cel mai bine, după cum a demonstrat în Filantropica – acela de clovn tragi-comic. Dar apariţia sa
episodică e departe de a salva filmul per ansamblu.
De la istorisirea detaliată a planului unei piese de teatru grandioase
puse în scenă la Lindenfeld pentru un singur spectator, romanul lui Ioan T.
Morar este redus în filmul lui Radu Gabrea exclusiv la o poveste de dragoste. Una
care are de partea sa jocul unui mare actor, dar are împotrivă prea multe
probleme de realizare pentru a fi cu adevărat convingătoare. Deşi impresionează
pe alocuri şi deşi atinge un subiect important, O poveste de dragoste, Lindenfeld rămâne un film cu o miză prea
facilă şi simplistă, care ajunge să spună prea puţine despre istoria saşilor
bănăţeni.
No comments:
Post a Comment