Strada newyorkeză. Forfotă, virulenţă, sânge.

„Mereu agitată, plină de viaţă cinetică, şi cinematică, la fel ca ţara însăşi” – aşa e creionată strada urbană în jurnalul newyorkez de călătorie al lui Jean Baudrillard. Un spaţiu în care „scena istorică sau politică nu contează prea mult, însă virulenţa schimbării [...] este mare: e chiar violenţa modului de viaţă”. Baudrillard fotografiază energia vitală a străzii americane şi îi intuieşte sursa în conflictul perpetuu ce defineşte viaţa metropolei. Oricând pregătiţi să atace sau să fie atacaţi – mental, verbal, fizic –, actorii străzii new-yorkeze degajează o forţă şi o vitalitate care se opun decisiv letargiei din spaţiul urban al „lumii vechi”, crede observatorul francez. Tonul profund agresiv al instinctului primar de supravieţuire defineşte atmosfera urbană, pune în mişcare mecanismul său social. Şi reprezintă tocmai culoarea dominantă a ambiţioasei vederi pe care Martin Scorsese ne-o trimite din New York-ul anului 1846, prin filmul Bandele din New York (Gangs of New York).

O vedere din America viscerală, sălbatică, măcinată de ecoul violent al dictonului „ucide sau vei fi ucis”. Camera poposeşte în cartierul Five Points din New York (astăzi parte din Manhattan) şi face zoom pe detalii dintr-o lume tenebroasă. Escroci, hoţi de buzunare, bătăuşi de stradă şi prostituate. Un babilon al imigranţilor săraci, în care mormanele de gunoi domnesc pe străzi înecate în noroi, pătate periodic de sângele ce rezultă din luptele clanurilor etnice şi religioase rivale. Vizitat în 1850, cartierul l-a şocat până şi pe Charles Dickens şi l-a făcut să declare că e cu mult mai îngrozitor decât orice şi-a putut imagina venind din East End-ul londonez. Un spaţiu în care mizeria şi sărăcia coexistă cu haosul şi barbarismul, în care limita dintre viaţă şi moarte e atât de fină încât riscă să devină inobservabilă – oricine poate fi oricând ucis la capriciul lui Bill „The Butcher”. Adică al Măcelarului; tartore sadic al violenţei, cel ce reuşeşte să se impună stârnind un amestec maladiv de ură, groază şi fascinaţie. „Am patruzeci şi şapte de ani. Patruzeci şi şapte.”, rosteşte gânditor Bill într-una dintre scene. „Ştii cum am reuşit să rămân în viaţă atât? Toţi aceşti ani?”, continuă el. „Stârnind teamă! Când cineva a furat de la mine, i-am tăiat mâinile. Când m-a jignit, i-am tăiat limba. Când s-a ridicat împotriva mea, i-am tăiat capul, l-am înfipt într-o ţeapă şi l-am agăţat într-un loc din care să poată fi văzut de toată lumea de pe stradă. Aşa se păstrează ordinea lucrurilor. Prin teamă”.

Acest discurs e suficient pentru a vă demonstra că Bandele din New York nu e un film pentru cei slabi de înger. După cum ne-a arătat foarte clar deja în Taurul furios(Raging Bull), Băieţi buni (Goodfellas) sau Casino, Martin Scorsese nu face economie la scene de o violenţă izbitoare. Nu ne cruţă şi nu ne face favoruri. Dimpotrivă, ne aruncă fără menajamente în vâltoarea unei lumi în care agresiunea funcţionează ca o gramatică a vieţii. Punctează, subliniază, defineşte. Jucând un rol ce nu ar trebui să lipsească din niciun manual de actorie, Daniel Day-Lewis îl aşează pe Bill în centrul acestei lumi. Face din el un personaj magistral, o întruchipare perfectă a liderului interlop, cu toată carisma şi cu tot exerciţiul permanent al violenţei pe care le presupune această poziţie. Omorându-şi adversarii cu aceeaşi precizie şi lipsă de scrupule cu care tranşează carnea de la măcelărie, Bill transformă filmul lui Scorsese într-unul cu adevărat memorabil. Adică te ajută să treci cu vederea până şi minusurile pe care regizorul nu le-a putut evita în ducerea la bun sfârşit a unui proiect atât de ambiţios (vezi lungimea filmului sau sporadica lipsă de coeziune a scenariului şi senzaţia că se înhamă, totuşi, la un scop prea mare, prea greu de prezentat într-un mod credibil şi coerent).

Deşi nu e niciun dubiu că ar fi meritat, Day-Lewis nu a luat Oscarul pentru acest rol în 2003. Avea să îl ia, însă, cinci ani mai târziu, pentru unul ce reproduce un alt personaj arhetipal al Americii viscerale, în Va curge sânge (There WillBe Blood) de Paul Thomas Anderson. Dacă acolo se trasa naşterea industriei ce avea să definească ascensiunea economică a Statelor Unite – exploatarea petrolului –, filmul lui Scorsese se concentrează pe un alt început. Cel al oraşului New York aşa cum îl ştim astăzi, adică pe post de simbol al „utopiei realizate”, cum ar spune Baudrillard, al întruchipării visului împlinit. Şi cum orice naştere implică „sânge şi durere”, după cum remarcă personajul lui Leonardo di Caprio la un moment dat, felia de istorie americană pe care ne-o serveşte filmul lui Scorsese demonstrează că mirajul din jurul Statuii Libertăţii nu face excepţie de la regulă.