Periferic

Viaţa ca un lung şir de eşecuri. Ăsta ar putea fi rezumatul în şapte cuvinte al scenariului în care evoluează Matilda. "N-am avut de ales", mărturiseşte cu laşitate dezarmantă la un moment dat. "Ba ai avut, dar ai ales prost", vine replica pe post de palmă. Printre cele mai notabile nereuşite: 2 ani şi 3 luni petrecuţi în închisoare pentru o crimă de care e doar parţial vinovată + un copil de 8 ani ce-i aparţine, abandonat într-un orfelinat. 

Dacă pare un pic prea bogată în titluri de tabloid această schemă narativă, ei bine, nu e doar o impresie, cam aşa şi este. Mai adăugaţi la toate astea un Andi Vasluianu nu tocmai convingător în rol de şofer-de-taxi / frate-înstrăinat, şi un Ion Săpdaru vorbind muult prea clar şi prea doct pentru a face pe cineva să creadă ca e într-adevăr şofer-de-tir / traficant-de-imigranţi-ilegali. Concluzia aproape că nici nu mai trebuie rostită, cred: scenariul e departe de perfecţiune, iar o parte din distribuţie pare aleasă de cineva legat la ochi în timpul castingului. 

Deci - merită ignorat complet? O fi luat din greşeală un premiu la Locarno, anul trecut? Răspunsul este nu, iar motivul #1 e format din două cuvinte: Ana Ularu. Complet acaparantă în veşnica ei tăcere îmbufnată, cu mina neclintită pe sub care se ghiceşte o fierbere continuă, un tumult ce urmează să  izbucnească afară, actriţa din rolul Matildei te face din primele minute ale filmului să-ţi pese. Chiar dacă prevezi ce se întâmplă şi chiar dacă replicile pe care i le distribuie scenaristul nu sunt întotdeauna verosimile.

Motivul #2 are şi el tot două cuvinte: Mimi Brănescu. Delicios de detestabil în rolul fostului proxenet al Matildei + tată absolut miserupist al copilului ei. 

Pe scurt, deşi se vede de la o poştă că e un film de debut, Periferic-ul lui Bogdan George Apetri aduce la viaţă unul dintre cele mai puternice personaje feminine pe care le-am găsit în ultimii ani în filmele româneşti. Undeva alături de Anamaria Marinca în 4,3,2. Cum-necum, camera lui Apetri scoate tot ce e mai bun din jocul Anei Ularu, aflată aici la secole distanţă de fada / falsa Lenuţa din Italiencele. 

Chocolate & other sweetly guilty pleasures

As seen by Darren Aronofsky. 

Take 1

Take 2

 

*Post realizat cu sprijinul & contributia prietenilor chocofili de la Dedulea - Thanks :)

"Ţiganu'! Ţiganu'!"

Alin, Benjamin şi Dana sunt trei puşti hotărâţi să meargă la şcoală chiar dacă mereu se vor găsi copii care să le reamintească zeflemitor etnia din care fac parte. Chiar dacă cei din clasă le vor oferi cu generozitate, la tot pasul, bobârnace şi şuturi în fund. Camera ghidată de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma îi urmăreşte timp de patru ani în Şcoala noastră, un documentar cu subiect dureros intrat în competiţia de la Tribeca 2011.

Audrey

Sindromul Facebook*

Peste 500.000.000 de oameni din întreaga lume folosesc reţeaua online de socializare numită Facebook. Da, aţi numărat bine – 8 zerouri în spatele cifrei 5. Adică jumătate de miliard. O mare parte dintre ei fac acest lucru zilnic. Iar iniţiatorul site-ului, Mark Zuckerberg, a devenit acum vreo doi ani cel mai tânăr miliardar din lume.

Mulţi dintre dumneavoastră poate citesc aceste informaţii cu entuziasm. Poate vă gândiţi: „Iată povestea de succes a cuiva care, la doar 20 de ani, a pus bazele unei afaceri cu un potenţial enorm de creştere şi profitabilitate”. Pe de altă parte, sunt sigură că vă puneţi şi o altă întrebare. Oare ce îi îndeamnă pe cei jumătate de miliard de utilizatori activi să acceseze atât de frecvent adresa www.facebook.com? Oare pentru că a-şi „adăuga prieteni” le dă iluzia unei relaţionări reale? Oare pentru că Facebook le hrăneşte tendinţa voyeuristă de a vedea poze şi filme postate de nişte cvasinecunoscuţi, si apoi de a stabili care sunt dezirabile şi care nu, dând click pe butonul „Like”? Sau poate pentru a afla că „statutul marital” al unui prieten e într-o fază „complicată”, deci se poate marşa cu avansuri?

Puţin mai săracă

Tocmai în ziua în care mi-am rezervat euforic un loc în avionul spre Nisa pentru jumătatea lunii mai, unul dintre oamenii pe care aşteptam în secret să îi întâlnesc acolo a pierit. Dacă aş spune că e o persoană pe care am citit-o avid în ultimii (mulţi) ani, de la care am învăţat adesea ce şi cum să văd într-un film, unul dintre autorii/cinefilii care mi-au servit drept sursă perpetuă de inspiraţie, deşi nu ne-am cunoscut niciodată în persoană - nu ar fi suficient. Am căutat adesea cronicari cu o cultură cinematografică la fel de solidă, cu o eleganţă şi fineţe similară, capabili să suprindă la fel de bine subtilităţi de multe ori greu perceptibile, dar esenţiale, în viaţa unei pelicule. Cu la fel de mult spirit, la fel de multă carismă. Vocea lui alş e de neegalat, însă. Iar lumea mea e puţin mai săracă fără ea.  

Mereu pe locul doi. Decupaje.

Made in Dagenham (r. Nigel Cole, 2010)

Femeia se caracterizează şi se diferenţiază în raport cu bărbatul, nicidecum bărbatul în raport cu femeia; ea e inesenţialul faţă de esenţial. El e Subiectul, el e Absolutul: ea este Celălalt. Categoria Celuilalt este în aceeaşi măsură originară ca şi conştiinţa însăşi. [...] alteritatea este o categorie fundamentală a gândirii umane. Nicio colectivitate nu se defineşte vreodată ca fiind Una fără a-l pune de îndată pe Celălalt faţă în faţă cu ea.

De ce nu contestă femeile suveranitatea masculină? Nici un subiect nu se statuează pe sine de la bun început şi în mod spontan ca fiind inesenţialul [...]. De unde vine, în cazul femeii, această supunere?

Femeile trăiesc dispersate printre bărbaţi, legate prin habitat, muncă, interese economice, condiţie socială, de nişte bărbaţi anume – tată sau soţ – legate mult mai strâns decât de celelalte femei. Burgheze, ele sunt solidare cu burghezii, şi nu cu femeile proletare; albe – cu bărbaţii albi, şi nu cu femeile de culoare. Proletariatul şi-ar putea propune să masacreze clasa conducătoare; un evreu sau un negru fanatic ar putea visa să pună mâna pe secretul bombei atomice şi să facă o umanitate în întregime evreiască, în întregime neagră: nici măcar în vis femeia nu-i poate extermina pe masculi. Legătura care o uneşte cu opresorii ei nu e comparabilă cu nicio alta. Diviziunea sexelor este într-adevăr un dat biologic, nu un moment al istoriei umane. Opoziţia lor s-a conturat în interiorul unui mit originar, iar femeia nu a suprimat-o.

(Simone de Beauvoir - Al doilea sex)

Faye

As seen by Jerry Schatzberg in 1970.

Orb. Surd. Mut.

Ştiţi toată pălăvrăgeala gratuită din acele seriale de după-amiază în care trufaşi bărbaţi mustăcioşi şi timide femei înfofolite în baticuri se angajează în diverse dramolete? Un fel de Tânăr şi neliniştit în variantă orientală? Eu am servit-o gratuit adesea, ca bonus sonor la o farfurie aburindă de iskender kebap & un pahar înalt de ayran, în micul restaurant turcesc din cartier. Şi recunosc că regimul a cam dus la naşterea unei etichete ataşate filmelor turceşti - verbozitate excesivă, îngroşări enervante, simplificare tâmpă, conflicte de trei lire. Pe nedrept, desigur.

Toate intrigile cu iz de bazar ale serialelor turceşti, toate suspinele false şi fandările emfatice, toate sunt convertite în tăceri complet răvăşitoare în Three Monkeys, filmul cu care Nuri Bilge Ceylan a luat premiul pentru regie la Cannes în 2008. Mai rămân doar urme vagi. Ca melodia cântată în diverse momente-cheie de telefonul lui Hacer, cu textul ei ieftin, răsunând aproape ironic în cadrele grave, decolorate de zăpuşeala şi plictisul oraşului sărac de la malul mării, grele de un chagrin latent, endemic. Sau ca scena în care ea îi cade lui sfârşită la picioare şi se opune implorând abandonului inevitabil - dezamorsată, însă, prin filmarea dintr-un unghi distant, ca şi cum confruntarea marcată de o asemenea evidenţă ar face parte dintr-un alt film, dintr-o altă piesă.

Pentru că Three Monkeys e, în esenţă, despre scurtcircuitarea cronică a comunicării reale în viaţa de familie. Despre orbirea, surzenia şi muţenia voluntară cu care Hacer, soţul şi fiul ei şi-au decorat propria carapace, ca pentru a suferi fără a fi deranjaţi.