Într-un speech ţinut în Parlament zilele trecute, Preşedintele lasă să se înţeleagă că România are un fel de obligaţie de a contracta un împrumut de la FMI. Asta fiindcă CE ar condiţiona viitoare colaborări cu noi de acest împrumut. În replică, fostul premier spune că toată treaba e o minciună. Că nimeni nu ne obligă să luăm împrumutul şi Preşedintele toarnă braşoave. Cearta continuă, dar contraproductiv. In replica sa la replică, Preşedintele adoptă argumentaţia "ad hominem". Adică se ia de şapca lui Tăriceanu, dar nu răspunde la acuzaţii concret.
Faptul că realitatea a rămas undeva în aer, abandonată până şi de presă - este ori ba, până la urmă, vreo legătură între condiţiile CE şi FMI? - mi-a reconfirmat popularitatea amatorismului la noi. Adică de ce să ne batem capul cu probleme şi soluţii raţionale, documentate şi deduse cu mintea limpede, când putem să ne certăm ca la uşa cortului şi asta e mult mai haios? O dispută politică e interesant de privit doar pe post de divertisment ataşat ronţăitului de seminţe.
E un fel de logică lăutărească, până la urmă. Cântăm, cităm şi comentăm după ureche. Câtă vreme "ne râdem", treaba sună interesant. Apoi o lăsăm baltă. În mod evident, contează cantitatea de noroi împroşcată şi verva cu care adversarii se scuipă între ochi, nicidecum substanţa argumentelor. Ideile raţionale sunt plicticoase şi complicate. Să deschidem, deci, o nouă pungă de seminţe!
No comments:
Post a Comment