Atlas de mitocanie urbana

Campanie mishto initziata de Propaganda si Radio Guerrilla. Contzine descrieri complete ale speciilor: mitocanul de birou, baiatul de bani gata, pitipoanca de companie, cocalarul de trafic, badaranul de cinematograf si taranul de mall.

Synecdoche, New York

Nu stiu daca e cel mai bun scenariu al lui Charlie Kaufman. Probabil ca nu. Sau poate ca Synecdoche, New York pare mai haotic/incoerent decat restul fiindca regia e semnata tot de Kaufman, deci parca lipseste mintea (cat de cat mai) limpede a unui Michel Gondry (vezi Eternal Sunshine of the Spotless Mind) sau Spike Jonze (vezi Being John Malkovich sau Adaptation). Adica a cuiva care sa tina hatzurile povestii cand dialogul o ia prea tare prin balarii.

Ce nu lipseste filmului e obisnuitul talent al lui Kaufman de a reda neredabilul (in foarte multe cuvinte, ce-i drept) - singuratatea si nesigurantza vietzii urbane, egoismul mascat de o politetze studiata, inexplicabila ipohondrie si teama de moarte cultivata sistematic de televizor si de toate celelalte surse prin care suntem bombardati zilnic cu mesaje ce ne invita sa consumam ceva. Pe langa toate astea mai e umorul straniu si cinismul ce poate aparea, cred, doar la un personaj ce isi traieste viata ca pe un perpetuu midlife crisis. Si mai e si scriitor pe deasupra. Ah, si poate ce m-a tinut in fata ecranului pana la lista cu distributia - scenariul respira prin toti porii teoriile lui Baudrillard despre simulare si simulacru, adica de fapt despre cum simularea realitatii (de care e responsabila mai ales mass-media) ajunge sa inlocuiasca realitatea "reala". Iar scenariul spune asta intr-un mod mult mai putin sofisticat, firesc si usor de digerat decat Baudrillard insusi. Deci e un fel de self-performing argument in sine.

Leagănul culturii urechiste

Într-un speech ţinut în Parlament zilele trecute, Preşedintele lasă să se înţeleagă că România are un fel de obligaţie de a contracta un împrumut de la FMI. Asta fiindcă CE ar condiţiona viitoare colaborări cu noi de acest împrumut. În replică, fostul premier spune că toată treaba e o minciună. Că nimeni nu ne obligă să luăm împrumutul şi Preşedintele toarnă braşoave. Cearta continuă, dar contraproductiv. In replica sa la replică, Preşedintele adoptă argumentaţia "ad hominem". Adică se ia de şapca lui Tăriceanu, dar nu răspunde la acuzaţii concret.

Faptul că realitatea a rămas undeva în aer, abandonată până şi de presă - este ori ba, până la urmă, vreo legătură între condiţiile CE şi FMI? - mi-a reconfirmat popularitatea amatorismului la noi. Adică de ce să ne batem capul cu probleme şi soluţii raţionale, documentate şi deduse cu mintea limpede, când putem să ne certăm ca la uşa cortului şi asta e mult mai haios? O dispută politică e interesant de privit doar pe post de divertisment ataşat ronţăitului de seminţe.

E un fel de logică lăutărească, până la urmă. Cântăm, cităm şi comentăm după ureche. Câtă vreme "ne râdem", treaba sună interesant. Apoi o lăsăm baltă. În mod evident, contează cantitatea de noroi împroşcată şi verva cu care adversarii se scuipă între ochi, nicidecum substanţa argumentelor. Ideile raţionale sunt plicticoase şi complicate. Să deschidem, deci, o nouă pungă de seminţe!

Despre Holocaust, din nou

O cronică apărută în New York Times în preajma lansării filmului făcut după cartea lui Bernhard Schlink, Cititorul, concluziona că acesta “nu este despre Holocaust şi nici despre generaţia care s-a confruntat cu moştenirea sa în Germania, ci este doar un film menit să creeze o stare de bine privitorilor în legătură cu o catastrofă istorică ce, cu fiecare nouă interpolare, păleşte tot mai mult în memoria colectivă” . Nu mi s-a întâmplat să citesc vreo interpretare mai eronată! Autoarea porneşte cu siguranţă de la faptul că scenariul nu condamnă manifest, zugrăvind cu litere de-o şchioapă vina celor implicaţi în înfăptuirea crimelor antisemite, ci preferă să înlocuiască strategia evidenţei cu o abordare indirectă. Deşi e drept că există o scenă în care un complet de judecată dă verdictul asupra vinovăţiei, greutatea filmului nu rezidă acolo, ci în problematizarea gradului de vină şi în studierea motivaţiei celor vinovaţi. Însă efectul acestei problematizări nu este nicidecum o diluare a culpei şi o inducere a unei “stări de bine”, după cum pretinde articolul din New York Times, ci o rediscutare a Holocaustului din perspectiva raţionamentului ce a făcut posibilă asamblarea şi funcţionarea marii maşinării genocidale.

Reacţia de blamare fără rezerve la adresa unui film ce evită să facă obişnuitele distincţii monocrome între bine şi rău în tratarea subiectului Holocaustului aminteşte de criticile cu care a fost primită seria de relatări semnate de Hannah Arendt pentru revista The New Yorker privind procesul criminalului de război Adolf Eichmann, desfăşurat la începutul anilor ’60 la Ierusalim . Concluziile lui Arendt se îndreptau către lipsa unui profil deviant al personalităţii inculpatului, ba chiar şi lipsa unor sentimente concret antisemite. Raportul autoarei privind “banalitatea răului” contrazicea părerile conform cărora personalul SS era format din psihopaţi cu tendinţe criminale şi arăta cum, în anumite circumstanţe, până şi cea mai normală persoană poate ucide cu sânge rece, ca şi cum acest lucru ar face parte dintr-un firesc cotidian (ceea ce, evident, nu reprezintă o scuză pentru faptele comise!). Ideea e explicată în amplul studiu al totalitarismului semnat de Arendt, drept o consecinţă a identificării totale dintre o mişcare totalitară şi “funcţionarii” săi, ce duce la desfiinţarea noţiunii de responsabilitate personală: “nimeni nu trăieşte vreodată experienţa unei situaţii în care trebuie să fie răspunzător pentru propriile lui acţiuni sau căreia să îi poată explica raţiunile” .

Parcă inspirat din viziunea lui Arendt este răspunsul lui Hanna Schmitz (Kate Winslet), personajul principal din filmul Cititorul, ce ajunge să fie judecată în anii ’60 pentru activitatea de gardian la Auschwitz în timpul războiului. Întrebată de judecător de ce nu a descuiat porţile unei clădiri în care se aflau câteva sute de prizoniere evreice şi care tocmai fusese bombordată şi cuprinsă de flăcări, ea răspunde siderată: “Din cauza motivului evident! Eram gardieni, iar treaba noastră era să păzim prizonierele. Nu le puteam lăsa să scape. Deschiderea uşilor ar fi creat haos”. Uşurinţa cu care Hanna îşi justifică acţiunea de pur executant, cu tonul firesc al unui paznic de depozit cu cărămizi şi nu de oameni în carne şi oase, readuce teoria lui Arendt în prim plan. Şi nu scuteşte filmul de controverse.

Dar tensiunea dintre legalitate şi moralitate la un anumit moment istoric, sau dreptul cu care judecăm nişte fapte din trecut prin prisma unor valori din prezent, reprezintă doar una dintre cheile de intepretare ale filmului Cititorul. La fel de viabilă este analizarea sa ca pe o poveste de dragoste (idee indusă încă de la vederea afişului). Şi încă una rară, în care chiar dacă abundă iniţial răbufnirile erotice, lipsesc dulcegăriile şi platitudinile asociate de obicei noţiunii de “love story”. Un scenariu în care personajele trăiesc momente dense de tăcere, din spatele cărora nu pot ieşi decât greoi şi anemic pentru a exprima ce simt.

Dragostea, gestionarea culpei post-Holocaust, puterea izbăvitoare a literaturii – iată doar câteva dintre temele atinse cu sensibilitate şi har în Cititorul regizat de Stephen Daldry, pe care poate vi-l amintiţi drept realizator al unui portret inconfundabil al Virginiei Woolf în Orele (The Hours). Chiar şi fără a mai adăuga la argumentele de până acum lista de premii câştigate de Kate Winslet pentru interpretarea Hannei Schmitz (Oscar, premiu BAFTA, Glob de Aur ş.a.), Cititorul e un film ce merită cu siguranţă văzut. Poate chiar de două ori.