Manelofilia

Mi-a placut articolul din Dilema al lui Vintila Mihailescu despre manele (thanks, Srn) fiindca incearca sa vorbeasca rational si obiectiv despre un fenomen care cred ca defineste in mare masura societatea romaneasca de azi. Fara blamarea ori ridiculizarea solistilor sau a fanilor genului, ci incercand sa analizeze, sa inteleaga de unde se trage amploarea acestui adevarat fenomen cultural. Plus ce spune el despre noi si despre societatea in care traim. Desi isi asuma lipsa unor verdicte sau concluzii cu valoare de adevar absolut, articolul e interesant de citit pentru cum problematizeaza "manelofilia", (printre altele) prin analogie cu diverse alte curente muzicale ce au socat si cutremurat omenirea in diverse momente din istorie.

Fiindca nimic nu mi se pare mai ipocrit decat afirmatiile celor ce incearca sa se disocieze prin incriminare de fenomenul manelelor, de parca ar fi un fel de lepra de care sufera niste vecini cu care n-avem nici o legatura. Cand de fapt el reprezinta preferintele unei majoritati covarsitoare a romanilor! Nemaivorbind de cei care judeca valentele muzicale si lirice ale genului mai ceva ca niste muzicologi de cariera, ori cei care asociaza simplist productia si consumul de manele cu o anumita etnie (si apoi rasufla usurati ca nu fac parte din ea).

In plus, niciodata n-am inteles exact care sunt limitele genului. De exemplu, atunci cand una dintre trupele timisorene ce erau in voga prin anii ’90 canta despre “whisky, bere si femei” se cheama ca produce manele? Sau cand 50 Cent doineste cum ca “My flow, my show brought me the doe / That bought me all my fancy things / My crib, my cars, my pools, my jewels” se cheama tot manea? Dar cand Adrianul Minune canta devastator de autenticul sau „Tutti Frutti Tequilla” in filmul lui Tony Gatlif, Gadjo Dilo?

Chop Shop

Am gasit Chop Shop listat de Roger Ebert pe locul 4 in topul celor mai bune filme din 2008, asa ca am zis why not? Ebert il aseamana cu City of God, probabil pentru ca ambele au drept protagonisti niste pusti carismatici siliti de saracie sa traiasca cruzimile vietii de adult. Adevarul e insa ca viata lui Alejandro si a surorii sale Isamar, la marginea industrial-mizera a cartierului Queens din New York, nu prea aduce decat de la distanta cu mediul imbibat de criminalitate al favelei din Rio in care traiesc micii traficanti de droguri si manuitori precoce de pistoale din City of God. Sunt prea multe momente de pura candoare copilareasca in viata lui Alejandro.

Chop Shop mi-a amintit mai degraba de Slumdog Millionaire. Poate fiindca ambele urmaresc ambitzia chibzuita a micilor protagonisti de a iesi din circuitul mizer al vietii din "slums". Maturitatea cu care, abia atinsi de pubertate, inteleg cat de important e sa joci conform regulilor, dar si sa le incalci uneori, cand se iveste ocazia. Planul copt cu perseverenta si nervozitatea generata de iminentza succesului de a scapa din saracia extrema - Alejandro prin cumpararea unui mic autobuz/restaurant ambulant, iar Jamal prin raspunsul corect la cele doua interogatorii la care e supus in film (in boxa politiei si in fata camerelor de luat vederi). Mirajul lumii paralele pe langa care trec in fiecare zi - redat simbolic de stadionul unde se joaca US Open-ul american, si de jocul "Who wants to be a millionaire" in India.

Lipsit de intorsaturile dramatice si de happy-end-ul dansat din Slumdog Millionaire, Chop Shop isi pastreaza aerul de film independent: un scenariu liniar, cu vagi suisuri sau coborasuri, mai degraba interesat de zugravirea lenta a unei atmosfere decat de asamblarea unui conflict antrenant. Finalul survine brusc si sec, prelungind implicit starea de spirit a filmului dincolo de generic.

Frost/Nixon

Se poate face un film de doua ore doar in jurul unui interviu televizat? Adica se poate lungi si fictionaliza povestea "making-of"-ului pentru a intra in tiparul normal de difuzare la cinema, fara repetitii sau evidentze plicticoase?

Daca filmul e despre celebrul interviu in care (proaspatul fost presedinte) Nixon isi recunoaste pentru prima data vina in scandalul Watergate, si inca in fatza unui jurnalist a carui experienta se cam limita la interviuri cu trupa Bee Gees sau cu alti entertaineri facili ai micului ecran, se pare ca da. Si daca distributia e pe masura, desigur.

Filmul Frost/Nixon pastreaza exact atat cat trebuie din atmosfera teatrala a dramei omonime din care se inspira. Adica dialogurile perfect tzinute in frau ale lui Peter Morgan (ce si-a mai lasat semnatura pe scenariile filmelor The Queen, The Last King of Scotland s.a.), prin care tensiunea se dezvolta exclusiv la nivelul replicilor. Actiunea aproape lipseste din acest film, si totusi nu te poti opri din urmarit - chestie rara la Hollywood. De fapt, nu imi vine in minte nici un alt film recent in care aceasta strategie functioneaza, in afara de Sleuth, cu scenariu (de venerabilul Harold Pinter) adaptat tot dupa o piesa de teatru, si cu doua nume grele ce aduc scena pe micul ecran: Michael Caine si Jude Law. O performanta similara le reuseste si celor doi protagonisti din Frost/Nixon: Frank Lagella (care merita fara doar si poate Oscarul pentru interpretarea lui Nixon, desi are o concurenta redutabila anul asta in persoana lui Sean Penn pentru rolul din Milk) si Michael Sheen (al carui rol mi se pare ca e construit in cea mai mare parte pentru a pune in valoare jocul lui Lagella).

Network

Am revazut cu mai multa atentie Network aseara si mi se pare surprinzator cum un film lansat pe la mijlocul anilor '60 capteaza cu atata clarviziune (la adapostul satirei, ce-i drept) un trend incipient in mass-media, dar care nu s-a concretizat decat mai tarziu. Mi se pare un film obligatoriu pentru ca:

- surprinde exact momentul de cotitura de la care divertismentul a inceput sa devina prevalent in toate coltzishoarele comunicarii televizate, aducand dramatismul lui fortzat pana si pe teritoriul "sacru" al shtirilor; momentul din care circul, hahaiala facila sau stoarcerea lacrimilor de crocodil au devenit fraze-cheie ale succesului;

- demasca naivitatea idealista a rolului de "watch-dog" ce apare inca listat in manualele de jurnalism, si arata clar cum acesta dispare sub presiunea profitului economic;

- desi plasat cu atatia ani in urma in America, am impresia ca surprinde un fenomen ce in Romania abia a prins contur de cativa ani si se concretizeaza incet-incet in toata splendoarea sa cinica: sub patronatul unor personaje/corporatii interesate exclusiv de performanta economica, institutiile de presa n-au cum sa fie altceva decat niste creatoare de circ care se vinde bine.

Calatorie contra cursului timpului

Dacă privim punţile de legătură ce se lăţesc între sferele tematice ale peripeţiilor lui Făt-Frumos (călărindu-şi vajnicul armăsar în căutarea tinereţii fără bătrâneţe) şi Duncan McLeod (încleştându-şi sabia în faţa unor personaje la fel de nemuritoare ca el, în filmul/serialul Highlander), ne-am putea aventura să spunem că imortalitatea reprezintă o temă de mare fascinaţie în imaginarul artistic al multor popoare. Oprirea faustiană a ceasului şi încercarea de a păstra intactă clipa ce întruneşte toate condiţiile fericirii – legate de frumuseţe şi hedonism, dacă ne gândim la Dorian Gray, sau de tinereţe şi vivacitate, dacă ne gândim la Făt-Frumos – pare să bântuie schema fundamentală a multor trame narative, de la paginile vetuste ale cărţilor cu basme la scenariile fantastice plăsmuite în uzina viselor de la Hollywood.

O variaţiune pe această tema găsim şi în povestioară publicată de F. Scott Fitzgerald prin anii ’20 sub numele de Strania poveste a lui Benjamin Button (The Curious Case of Benjamin Button). Însă ea marchează nu atât preocuparea pentru oprirea timpului şi păstrarea clipei, cât pentru reversiunea acestuia. Mai exact, Benjamin Button este un personaj care se naşte într-un stadiu avansat de îmbătrânire şi îşi continuă viaţa ca pe un proces neîncetat de întinerire. Dacă pe la vârsta pubertăţii are alura unui sexagenar, la vârsta a doua el trece de fapt prin adolescenţă, iar la cea de-a treia ajunge în copilărie.

Transpunerea pe marele ecran a acestei călătorii desfăşurate contra cursului firesc al timpului prezintă de la bun început câteva mari provocări. Una dintre ele e găsirea unor specialişti în arta machiajului, capabili să construiască un personaj ce suferă transformări credibile de la o vârstă la alta. În plus, facilă nu este nici cuprinderea întregului curs al unei vieţi în vreo două ore şi jumătate de proiecţie, aglomerarea narativă fiind de obicei invers proporţională cu răbdarea spectatorului. Nu în ultimul rând, episoadele ce marchează diferite vârste ale personajului principal trebuie să fie unite printr-un fir roşu, uşor de distins şi incitant de urmărit. Dacă vă spun că actorul ales pentru a-l reprezenta pe Benjamin Button este nimeni altul decât Brad Pitt – campion al topurilor ce stabilesc bărbaţii cei mai dezirabili din lume –, natura acestui fir roşu devine destul de uşor de intuit, nu-i aşa? E dragostea, desigur!

Dintr-o poveste concentrată pe tema reversiunii ontogenezei, Strania poveste a lui Benjamin Button devine, în cea mai mare parte a sa, un love story. Şi încă unul dramatic, după cum e uşor de bănuit dacă ne gândim la ciudata „boală a întineririi” de care suferă protagonistul. Încă de la început e evident că vieţile lui Benjamin şi ale iubitei sale Daisy (Cate Blanchett), parcurgând cursuri cronologice diametral opuse, se vor întâlni pentru a forma un cuplu împlinit doar pentru o scurtă durată, undeva pe la mijlocul traseului între naştere şi moarte.

Responsabili pentru regândirea poveştii lui F. Scott Fitzgerald în aşa fel încât să se potrivească cerinţelor marelui ecran sunt scenaristul Eric Roth şi regizorul David Fincher. Pe cel dintâi poate vi-l amintiţi ca semnatar al textului ce stă la baza câtorva filme celebre, cum ar fi Forrest Gump sau Munich. Iar pe cel de-al doilea, ca realizator al unor thriller-uri terifiante, precum Se7en, Fight Club sau Panic Room. În ambele cazuri, portofoliul cinematografic pare să creeze aşteptări ce nu îşi găsesc decât în mică măsură răspunsul pe ecran. În Strania poveste a lui Benjamin Button nu găsim aproape nimic din amprenta întunecată a celorlalte filme turnate de Fincher, nimic din suspansul teribil sau din momentele macabre. Cât despre scenaristul Eric Roth, e drept că atât Forrest Gump cât şi Benjamin Button parcurg o lungă serie de aventuri, însă nu prea putem compara geniala zugrăvire a istoriei recente americane prin ochii unui retardat, cu modesta trecere prin viaţă a unui personaj care tot întinereşte. Nici în ceea ce priveşte indispensabila transformare a actorilor prin machiaj, lucrurile nu se situează mereu în favoarea credibilizării personajelor. În rolul bătrânei ce-şi spune povestea pe patul de spital, machiajul lui Cate Blanchett convinge mult mai bine decât în cel al adolescentei cu ten fin ca al unui bebeluş, iar un lucru similar se poate spune şi despre Brad Pitt.

Cu toate posibilele sale slăbiciuni, Strania poveste a lui Benjamin Button a obţinut nu mai puţin de 13 nominalizări pentru premiul Oscar în acest an, deci nu putem decât să deducem că atinge o coardă sensibilă în aşteptările selecţionerilor şi ale publicului. Sau că nimic nu se compară cu a-l revedea pe Brad Pitt (chiar şi numai pentru câteva secvenţe şi chiar dacă imaginea îi e intens prelucrată în post-producţie) cu înfăţişarea de tânăr macho prin care cucerea Hollywood-ul în Thelma şi Louise, pe la începutul anilor ’90.

Despre murături şi alte tehnici de conservare a memoriei

Amintirile puse cu grijă în borcane ermetice, după ce în prealabil au fost împănate cu cele mai aromate şi colorate mirodenii, doar pentru ca apoi să fie scoase peste ani buni sub o nouă înfăţişare, nu sunt o chestie foarte nouă. Poate cele mai celebre au devenit murăturile din cămara lui Salman Rushdie, bibilite de-a lungul câtorva zeci de pagini din “Copiii de la miezul nopţii” de către Padma - martorul veşnic ocupat cu treburi în bucătărie al naraţiunii.

Mutarea tehnicii de conservare din cartea de bucate direct într-unul dintre cele mai celebre volume de beletristică ale sfârşitului de secol nu a fost o treabă uşoară, aşa că obida lui Rushdie i-a adus pe drept brevetul de inventator al unui nou stil de scriitură. Concret, el s-ar putea descrie cam aşa. Se culege o amintire bine coaptă din copilăria reală sau imaginară petrecută într-o ţară depărtată (preferabil colonială), i se protejează cu grijă rădăcina contextuală, împreună cu toate firicelele lexicale ce vor rămâne agăţate o dată cu extragerea din pământul natal, după care se transportă delicat în mediul curat şi steril al bucătăriei britanice. Fără să se lase rugate prea mult, toate uneltele din arsenalul occidental al gătirii succesului – de la posesia unei culturi cu acoperire internaţională şi până la existenţa unui sistem economic eficient prin care produsele culturale se pot autosusţine – se vor pune cuminţi de aici încolo în slujba preparării noii reţete. De regulă amintirile vor fi mărunţite şi încurajate să îşi dezvolte o existenţă de sine stătătoare printr-un proces de fierbere repetată. Fiecare va fi trecută ulterior pe sub un jet lent şi usturător de oţet, apoi răsfăţată prin tăvălire într-o farfurie cu sirop de zahăr. O dată imprimate cu izul dulce-acrişor, ele vor fi aliniate în borcane din sticlă groasă (pentru obţinerea efectului de lupă din exterior), alături de mirodeniile extrase din acelaşi pământ natal depărtat (preferabil colonial).

Atunci când Arundhati Roy şi-a intitulat primul capitol din unicul roman publicat “Murături & conserve Paradis”, multă lume a arătat cu degetul înspre maestrul reţetar Salman Rushdie. “Dumnezeul lucrurilor mărunte”. Din nou India, din nou geografia postcolonială, din nou istoria unei familii povestită de un narator capricios, care după ce a intrat cu un şablon ascuţit în forma unei bucăţi de puzzle prin toate amintirile sale, a învălmăşit totul într-un amestec haotic, şi îţi aruncă acum doar câte un episod o dată. Genul de carte care se joacă cu răbdarea ta de a reconstitui şi cu cheful de a descoperi părţile-lipsă.

Poate cel mai năucitor e acest prim capitol din “Dumnezeul lucrurilor mărunte”. Momeala cu care Roy te prinde în jocul interminabil al construirii naraţiunii din bucăţi este plasată în jurul familiei care conduce Fabrica de Murături şi Conserve “Paradis” din Ayemen, oraşul indian unde oamenii se împart în tangibili (hinduşi sau creştini) şi intangibili (care nu aparţin nici unei caste şi trăiesc pe post de paria). “Selecţia” va fi unul dintre subiectele-manifest din subtextul romanului, dar şi modul în care ea va fi afectată de invazia ideologică marxistă, ce este surprinsă la începuturile ei în India. Dar acestea sunt deja “lucrurile mari”. Revenind la cele “mărunte”, iată-i pe protagonişti. Estha şi Rahel, gemenii bivitelini ai lui Ammu, sora lui Chacko care fusese căsătorită cu un bengalez alcoolic şi se întorsese cu doi copii în casa lui Mammachi, Pappachi şi a lui Baby Kochamma. Estha şi Rahel care sunt egali ca şi vârstă, dar inegali ca perfecţiune cu Sophie Mol, fiica britanică a lui Chacko crescută în Anglia după divorţul de Margaret. (Din nou “puritatea” britanică vs. “impuritatea” indiană). Sophie Mol pentru care a fost făcut un sicriu “special de copii”, căptuşit cu satin, în care ea stă culcată cu “faţa palidă şi la fel de zbârcită ca un deget de spălătoreasă ţinut prea mult în apă”. Cum a murit Sophie Mol? De ce avea pielea “murată”? De ce Ammu şi copiii nu au voie să stea cu restul familiei la înmormântare? Care e motivul ostilităţii lui Chacko? Răbdare!

Astea sunt doar primele dovezi ale faptului că “Dumnezeul lucrurilor mărunte” nu începe cu începutul, ci pur şi simplu este ales un moment aleatoriu în poveste în care autoarea s-a gândit să ne introducă. Trebuie să mărturisesc – după primele pagini m-am trezit într-o ceaţă totală cu privire la personaje şi gradele de rudenie dintre ele. Cred că sunt două alternative aici – fie citeşti totul cu creionul în mână şi tot revii pentru ca lucrurile să prindă un contur logic, fie primeşti povestea aşa cum ţi-o dăruieşte Roy – “dintr-o răsuflare”. Pentru că, spune ea, “Când scriu e ca şi când respir…şi nu respiri de două ori aceeaşi răsuflare”. Corect. Deci trebuie să avem încredere în capacitatea ei de a “turna” totul dintr-odată, fără tăieturi, fără editări. Ce iese de aici? Impresia aceea unică a faptului că totul îţi este povestit chiar de Roy în persoană, cu toate frumuseţile şi neajunsurile stilului oral. Multe paranteze. Multe “lucruri mărunte”. Arundhati Roy e o mare maestră în inventarea de etichete pentru aceste “lucruri mărunte”, în modelarea limbii engleze până când încape în acele cadre de definiţie pe care ea le lipeşte pe sentimente şi senzaţii. E absolut captivant modul în care reuşeşte să rezume un episod la o stare ce va reveni recurent într-un roman unde vocea narativă este în cea mai mare parte cea a unui copil. E vorba de Rahel care se întoarce la maturitate în Ayemen doar pentru a se reîntâlni cu Estha – fratele geamăn cu care nu semăna aproape deloc, dar cu care visa aceleaşi vise, şi spre care avea deschisă o cale empatică de nedistrus. Povestea despărţirii şi reîntâlnirii celor doi asigură de fapt cele două “capete” ale naraţiunii. Tot restul se întâmplă “între” – îndrăzneala lui Ammu de a se îndrăgosti de un intangibil (însuşi Dumnezeul lucrurilor mărunte!), întâmplările tragice care decurg de aici, întreg destinul ce se îndreaptă spre decădere al familiei. Da, sună ca un story ce putea fi semnat de Rushdie sau de un sud-american în deja arhi-folositul şablonul al realismului magic. Şi cu toate astea “Dumnezeul lucrurilor mărunte”, primul şi până acum unicul roman publicat de autoarea indiană, a fost laureat al uneia dintre cele mai prestigioase distincţii britanice – Booker Prize. De ce? Nu pentru că scrie o poveste nouă, ci pentru că aduce un nou mod de a povesti. Pentru că te ademeneşte cu un text ritmat, extrem de bine scris, prin noianul de multe ori fără sens al descrierilor “mărunte”, îţi câştigă încrederea pentru ca la final să te invite să faci un pas înapoi şi să te minunezi în faţa imaginii “mari” construite.

Cât despre brevetul reţetei de murături, iată ce spune când e comparată cu Rushdie: “Cred că această comparaţie e doar un răspuns leneş. Pentru toţi cei care au dubii, dacă apare un autor indian, comparaţi-l imediat cu Rushdie, fiindcă el e cel mai renumit!”. Puţin orgoliu, puţină bravadă, dar asemănarea cu Rushdie rămâne totuşi strict una de suprafaţă. Rămâne să vedem cu câtă putere se va susţine noua voce a lui Arundhati Roy.