Odată văzute, celebrele picturi ale lui Goya înfăţişând lasciva Maja tolanită senzual pe un divan dispar cu greu din mintea privitorului, chiar şi când acesta nu este un iniţiat. Poate şi datorită controversei ce le înconjoară. Cu toate că sexualitatea debordantă a tabloului La Maja Desnuda se vrea compensată prin voluptatea potolită a versiunii pictate ulterior, cu numele La Maja Vestida (despre care se spune că a fost comandată special pentru a acoperi nudul etalat cu neobişnuită dezinvoltură), lucrările tot i-au atras lui Goya furia Inchiziţiei şi l-au costat postul de pictor la curtea spaniolă. Exhibarea atât de făţişă a goliciunii e aproape unică în pictura peninsulei de la începutul secolului XIX, iar erotismul dogoritor al primei Maja pare să se facă simţit chiar şi în varianta în care trupul apare îmbrăcat. Poate tocmai complementaritatea bizară a celor două picturi sau poate ideea că sexualitatea expusă dezinvolt face cam la fel de multe furori astăzi, reprezintă raţiunea pentru care ambele tablouri au fost alese pe post de laitmotiv al filmului Elegy. Din noianul de referiri la istoria artei prezente în cartea din care se inspiră pelicula – Animal pe moarte de Philip Roth – cele două reprezentări ale Majei sunt anexate pe post de fetiş personajului principal, David Kepesh.
Simulări ale câtorva detalii ce desăvârşesc atmosfera din jurul personajului feminin al lui Goya apar în câteva momente-cheie. Faptul că sexagenarul profesor şi critic cultural faimos David Kepesh (Ben Kingsley) vede o asemănare între privirea Majei şi cea a mult mai tinerei sale (şi teribil de atrăgătoarei) Consuela Castillo (Penelope Cruz) pare să fie liantul relaţiei ce consumă substanţa filmului Elegy. Privirea modelului ales de Goya reprezintă punctul de cotitură al primei conversaţii dintre cei doi, când banalele replici trec de la nivelul lâncezit al convenţiei la o discuţie personală, ce anunţă iminenta apropiere. Detalii din picturile-fetiş sunt descoperite şi în intimitatea ce se dezvoltă între cei doi. Evaluarea perfecţiunii trupeşti, unghiurile vizuale din care e admirată Consuela par dictate de liniile de susţinere ale celor două lucrări semnate de Goya. Poate cea mai evidentă referinţă la cel de-al doilea tablou cu Maja apare spre final: Consuela se lasă fotografiată în semi-nud, expunându-şi sânii cu acelaşi abandon senzual al timidităţii şi modestiei redat de poziţia braţelor din pictura lui Goya.
Deşi partea cea mai consistentă a filmului e ocupată cu dezvăluirea modului în care evoluează povestea de dragoste, punctată pe note molcome cântate la pian, centrală rămâne până la final doar traiectoria ficţională a lui David Kepesh. Mai exact, modul în care acesta reuşeşte să îşi gestioneze statutul de “om bătrân”: conflictul dintre un spirit ce se vrea extrem de proaspăt, independent, mereu gata de noi experimente, şi trupul în continuă degradare. Încă din deschiderea filmului, Kepesh încearcă o descriere a acestui conflict şi a provocărilor ridicate de vârstă, cu un citat din Bette Davis – “bătrâneţea nu este pentru fătălăi” – şi altul din Tolstoi – “bătrâneţea e cea mai mare surpriză a vieţii”. Conştientizarea senectuţii devine un filtru de analiză al legăturii şi îl împinge pe Kepesh spre acţiuni de care nu s-ar fi crezut capabil cu câţiva ani în urmă. Adversar convins al mariajului şi relaţiilor de lungă durată, poate chiar puţin afemeiat, el se observă devenind un iubit posesiv şi gelos, capabil să se umilească fără rezerve pentru a-şi asigura atenţia şi afecţiunea necondiţionată a Consuelei.
Ce surprinde în redarea acestei poveşti de dragoste e abundenţa platitudinilor la care e condamnat discursul amoros. Pe cât de incitante sunt replicile lui Kepesh selectate din emisiuni culturale televizate sau din cadrul cursurilor pe care le predă, pe atât de banale sunt cele prin care îşi arată afecţiunea faţă de Consuela. Există atâtea mii de filme în care iubitul îi cântă iubitei la pian, îi laudă frumuseţea trupului, o numeşte extatic “o adevărată operă de artă”, îi promite o vizită la Veneţia, se plimbă cu ea pe plajă ş.a., încât prezenţa acestor gesturi în Elegy pare la un moment dat să arate ambiţia regizoarei Isabel Coixet de a aduna la un loc cât mai multe clişee de un romantism la preţ redus. Faptul că la începutul fiecăreia dintre aceste scene ce descriu povestea de dragoste se poate prevedea destul de uşor ce urmează să se întâmple şi, de cele mai multe ori, ce replici urmează să fie spuse, a cam distrus plăcerea vizionării pentru suprasemnată. La fel ca în cazul ecranizării romanului Pata umană, despre care scriam acum câteva luni, carisma auctorială a lui Philip Roth transcende greu pagina de carte. Dar dacă nu vă deranjează foarte tare romantismul desuet, filmul Elegy poate reprezenta o binevenită reîntâlnire cu ceva din simbolistica picturilor lui Goya şi chiar cu câte ceva (puţin, ce-i drept!) din spiritul textelor lui Roth.
