O coborâre în interior

Aţi cunoscut vreodată pe cineva care să îşi aştearnă cu grijă în agendă, de exemplu pe fila unei zile de miercuri, de la ora două la trei, un item numit „introspecţie”? Sau care să înghesuie într-o vineri, de la şase fără un sfert, 15 minute intense de „autoreflectare”? Dacă răspunsul e afirmativ, aştept cu nerăbdare detalii privind persoana a cărei viaţă e împărţită ordonat pe intervalele orare dictate de (cel puţin o) agendă, dar care totuşi reuşeşte să aloce un timp bine definit cultivării conştiente şi sistematice a sinelui. Dar până la acel răspuns, cum experienţa îmi arată contrariul, aş îndrăzni să afirm că, în caruselul ameţitor al existenţei cotidiene, introspecţia nu se ridică la rangul de prioritate. Aparent facilă şi nepretenţioasă, reflectarea cu privire la sine sau la cei din jur dobândeşte statutul unei fiţuici fuşerite, mereu înghesuite într-unul dintre sertarele cât mai îndepărtate ale minţii, tot mai doldora de gânduri a căror gândire (sic!) e amânată pentru mai târziu.

În ochiul camerei de filmat, menit prin excelenţă să observe evoluţia unor personaje prin acţiunile, vorbele şi gesturile lor, surprinderea unui proces atât de volatil ca introspecţia devine la fel de puţin probabilă şi rar întâlnită precum prezenţa sa pe filele unei agende de birou. Aşadar, a face un film care mizează în întregime pe experimentarea asumată a interiorităţii reprezintă din start o provocare serioasă.

Poate sta în picioare o poveste în care mişcarea şi acţiunea sunt reduse la minimum? Dacă face parte dintr-un roman, unde uneltele creatorului nu sunt îngrădite decât de limitele imaginaţiei – probabil. E suficient să ne amintim de aventurarea în tenebrele sinelui prilejuită de romanul lui Doris Lessing, O coborâre în infern. Pe de altă parte, filmul Mar adentro, ce explorează o temă similară, poate reda experienţa interiorităţii pe peliculă doar traducând-o prin efectele active pe care aceasta le are asupra altor personaje. Cartea după care s-a făcut filmul omonim ce stă la baza acestui articol – Scafandrul şi fluturele de Jean-Dominique Bauby – oglindeşte tematic ambele producţii de mai sus. Dacă pretextul folosit în cazul romanului lui Lessing este cel al nebuniei, personajul principal plonjând în cele mai întunecate colţişoare ale eului împins de capriciile unei presupuse maladii mintale, în cele două filme, pretextul e o boală ce ţintuieşte personajul în nemişcare.

Autorul/naratorul/eroul principal din Scafandrul şi fluturele, Jean-Dominique Bauby (sau Jean-Do), este fostul redactor-şef al revistei franţuzeşti Elle, ce devine victima unui accident vascular-cerebral. După câteva săptămâni de comă, el se trezeşte prizonier în interiorul unui trup total inert, cu excepţia muşchiului pleoapei drepte. Precum într-un costum rigid de scafandru, suspendat în neclintire undeva la mare adâncime, unde nici un sunet nu îi poate fi auzit, Jean-Do îşi concentrează întreaga existenţă în interior. Aici creierul continuă să îi funcţioneze la fel de liber ca înainte, purtând spiritul cu uşurătatea unui zbor de fluture prin experienţe despre care partea din afară trupului nu dă nici un semn. Plasarea spectatorului în miezul experienţei celui lovit de atacul cerebral e făcută prin mutarea camerei de filmat tocmai la nivelul interior al personajului, unde unica fereastră spre exterior este un ochi. Experimentată direct, durerea celui care se autodescoperă paralizat aduce un debut în forţă al filmului, potenţat de folosirea unor unghiuri de filmare absolut inedite. Drama imposibilităţii de a comunica şi greutatea cu care Jean-Do reuşeşte să îşi însuşească un limbaj generat în totalitate de clipiri ale ochiului este evidentă. Şi cu toate astea, tonul poveştii nu este deloc unul plângăcios. Ţintuit în patul de spital sau în scaunul cu rotile, sărăcit de aproape toate însemnele prin care definim şi recunoaştem umanitatea – mai puţin ochiul, memoria şi imaginaţia – Bauby nu ne invită în metaforicul său costum imobil de scafandru pentru a ne demonstra că a devenit un sfânt. Departe de a se dori cronica lacrimogenă a unei boli absurde, ce întrerupe cursul unei vieţi deja complicate, filmul te mişcă profund tocmai în momentele descoperirii de gesturi şi porniri atât de vii şi de umane sub masca nemişcată a unui trup defunct. La fel ca pe vremea când era hedonistul posesor al unei vieţi tumultoase în inima urbană a Parisului, mereu generos cu ocheade aruncate femeilor frumoase, Jean-Do continuă să privească cu o poftă adolescentină decolteuri şi coapse dezvelite de rafalele de vânt ce mişcă nisipul pe plaja aflată în vecinătatea spitalului din Calais. Deşi transformat într-o „legumă” mută şi incapabilă de mişcarea vreunui muşchi în afară de cel al pleoapei, el continuă să râdă în hohote pe dinăuntru atunci când, spre exemplu, cel ce îi instalează un telefon în camera de spital presupune glumeţ că aparatul va fi folosit pentru telefoane anonime (de vreme ce clipirile nu se transmit prin receptor).

Cu acurateţea unui documentar, pelicula face o selecţie de detalii semnificative, povestite la persoana întâi, din viaţa personajului blocat într-un trup inert, având ochiul ca unică fereastră de comunicare cu exteriorul. Lansat într-o coborâre pe panta alunecoasă a introspecţiei, Scafandrul şi fluturele reprezintă o experienţă cinematografică rară, ce merită întreaga atenţie.