Nu vă lăsaţi păcăliţi de campania de prezentare a filmului: Iris (2001) nu este un film centrat pe viaţa cunoscutei scriitoare britanice Iris Murdoch. Deşi afişul reprezintă – cu o concludenţă aparentă – un gros-plan al scriitoarei în tinereţe (interpretată de Kate Winslet), alături de unul la bătrâneţe (interpretată de Judi Dench), şi deşi scenariul a fost scris pornind de la două cărţi semnate în memoria scriitoarei de partenerul ei de o viaţă – John Bayley, regizorul Richard Eyre a ales un alt punct focal pentru ecranizare. Camera lui de filmat nu e concentrată decât tangenţial pe viaţa lui Iris, schiţată prin fragmente disparate de la vârste diferite, într-o pendulare continuă între trecut şi prezent, iar zoom-ul major cade doar pe un aspect anume al vieţii scriitoarei. Dacă am fi puţin cinici, am putea spune că e vorba despre aspectul “marketabil” al vieţii ei, adică finalul care trezeşte audienţei generale un şir rece de fiori pe şira spinării. Personajul principal în film este de fapt boala ce duce la moartea scriitoarei.
Incarnare a celor mai cumplite coşmaruri care zac în fiecare dintre noi cu privire la bătrâneţe, cu decăderea şi neputinţa anexate implicit şi angoasant, maladia Alzheimer e de fapt tema pe care marşează filmul. Sunteţi probabil familiarizat cu simbolistica bolii. Cu modul în care ea revendică încet şi metodic raţiunea, apucând precis şi ireversibil fiecare bucăţică din noianul inform de cunoştinţe, conexiuni, noţiuni şi idei pe care creierul le-a absorbit în sertare şi categorii misterioase de-a lungul anilor. Asaltul intruziv al bolii asupra materiei cenuşii mătură nemilos absolut tot ce adunăm sub numele de inteligenţă, caracter sau personalitate, lăsând în urmă doar cioturile inapte ale unei minţi echivalentă în ascuţime cu cea a unui copil de 3 ani.
În cazul lui Iris Murdoch, procesul devine cu atât mai dramatic cu cât atacul bolii duce la pierderea unui intelect cu mare importanţă în istoria literară a Marii Britanii. Dar asta nu prea aflăm din film, ci ar cam trebui să ştim înainte de vizionare sau să căutăm a afla după, pentru a percepe greutatea reală a faptelor şi a deznodământului. Regizorul Richard Eyre nu e interesat de trecerea în revistă a echivalentului unui CV ecranizat, menit să sublinieze rolul avut în cultura britanică de cea care a semnat în cursul vieţii un şir remarcabil de romane, piese de teatru şi cărţi de filosofie, şi a câştigat celebrul Booker Prize în 1978 cu Marea, marea. Eyre îşi concepe filmul în limitele unui senzorial domestic şi oarecum previzibil. Ne oferă secvenţe din tinereţea extravagantă, cu porniri pasionale, a lui Iris (în al cărei şir consistent de iubiţi s-au aflat nume ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau şi Elias Canetti), din periplul de testare a limitelor unei senzualităţi dogoritoare, în egală măsură alături de femei şi de bărbaţi. Un portret interesant, dar parcă puţin prea tabloidizat în încercarea de a scoate în evidenţă trăsăturile unui spirit rebel şi independent peste măsură, mai degrabă decât însuşirile unei scriitoare majore. Apoi întâlnirea cu John Bayley şi misterioasa enduranţă a unui cuplu atât de diferit: ea, o devoratoare pătimaşă de experienţe trupeşti, iar el, un virgin de aproape 30 de ani. Plus detaliile din spatele cortinei: ciondănelile, eroziunea, infidelităţile, durerea mută şi dependenţa reciprocă.
Alături de drama involuţiei cerebrale şi a infantilizării induse de instalarea tot mai pregnantă a demenţei, filmul povesteşte drama “victimelor colaterale” ale bolii. De la primele semne de afazie şi până la imposibilitatea de a mai rosti o propoziţie coerentă, John Bayley notează greutatea tot mai mare cu care vechea persoană Iris poate fi recunoscută sub masca construită de “doctorul Alzheimer” din amnezii şi din răbufnirile panicate asociate uitării. El rămâne devotat până la final, când din femeia cu o minte surprinzătoare prin ascuţime mai rămâne doar o băbuţă neajutorată ce se uită în gol şi chicoteşte uneori în faţa păpuşilor animate la televizor în programele pentru copii.
No comments:
Post a Comment