Nu neapărat una dintre cărţile-etalon ale lui Pascal Bruckner, „Copilul divin” şi-a câştigat un loc pe lista mea de lectură prin întrebarea de la care porneşte: Dacă ar şti ce le rezervă viaţa şi apoi dacă şi-ar putea exprima o opţiune decisivă, oamenii s-ar mai naşte sau nu? Unii au văzut în carte o continuare a unei dezbateri începute de Cioran, alţii au văzut pur şi simplu un exerciţiu reuşit de scriitură.
Povestea merge aşa. Madeleine, mamă în devenire, hotărăşte că rezultatul sarcinii ei nu va fi un bebe aliniat în lungul şir al sugarilor care gânguresc tâmp şi pierd vremea toată ziua dormind şi mâncând, pentru ca abia după mulţi ani să fie apţi să-şi pună creierul serios pe treabă şi să înceapă acumularea de cunoştinţe. Planul lui Madeleine, copt împreună cu doctorul Fontane, e să înceapă educaţia încă din perioada intrauterină. Zis şi făcut. Conectat la o întreagă reţea de ordinatoare şi la cele mai fanteziste metode de transfer de informaţii, magesticul pântec al lui Madeleine începe să hrănească creierul mogâldeţei – care în final se va dovedi a fi în dublu exemplar – ce pluteşte placid în lichidul amniotic. Treaba merge bine, micuţii sunt receptivi. Până într-o zi. După un regim intensiv de enciclopedii şi alte generatoare de cultură generală, chiriaşii din burtă primesc pe la începutul lunii a opta câteva ziare adevărate. Ghiceşti ce se întâmplă, nu? Şocaţi de avalanşa de calamităţi şi gunoaie promovate în cunoscutul stil agresiv din era tabloidizării, copilaşii se decid că mai bine rămân frumos acolo unde se află. Pe scurt, refuză – la început galant, apoi agresiv – dreptul la viaţă.
Pe mine una m-au cucerit mai puţin veleităţile filozofice ale romanului şi mai mult umorul extrem de noir al lui Bruckner (păstrat perfect în traducerea apărută la Editura Trei, în ciuda capcanelor pe care le ridică de obicei transpunerile lingvistice), şi modul în care asta îi salvează povestea de la vulgar şi scabros. Să nu uităm că o mare parte din cele vreo 200 de pagini se întâmplă în interiorul unui pântec feminin, şi cred că nu e nevoie să îţi explic prin ce orificii comunică bebeluşii cu exteriorul. În plus, mi-a mai plăcut stilul atât de lin în care alunecă spre fantastic şi firescul cu care aşterne episoade pur suprareale.
No comments:
Post a Comment