The Three Burrials of Melquiades Estrada

Not bad at all for a big-screen directorial debut from the part of Tommy Lee Jones! Though I’m not a big expert in cowboy movies (I’m afraid the only similar titles that come to mind are The Quick and the Dead and Brokeback mountain – the last of which would be probably be excluded from the category by the connoisseurs –, and I haven’t seen the John Wayne essentials, not even Unforgiven; yes: guilty!), I absolutely enjoyed The Three Burrials of Melquiades Estrada. Liked how the characters talk little but say a lot, how Tommy Lee Jones plays the main character + generally how secondary characters create small yet very meaningful parts, such as Lou Ann sinking into the inescapable boredom of small town life, or the old blind man living in the middle of nowhere and listening to Spanish radio all day long without understanding anything, just because he likes the sound of the language.

Gadjo Dilo

Perhaps the most authentic film I've seen about the life of Rroma/Gipsy communities in the Balkans, Gadjo Dilo often resembles more to a documentary than to a piece of fiction (as opposed to some of Kusturica’s films on the same topic). Director Tony Gatlif takes a raw/un-sweetened view at the rural life of a Gipsy community, with the ensuing tribal culture, illiteracy and almost unbelievable lack of modern life resources (this is mid 90s and they don't have electricity!), but at the same time with an astonishing joie-de-vivre and inherent cheerfulness in approaching life. It’s that type of exuberant energy that is conveyed so well through the bright rhythms of authentic Rroma/Gipsy music – which is in fact the driving force of the movie.

The main character is Stephane, a French guy probably in his 20s, who comes to a remote village in Romania in search of Nora Luca, a Gipsy music singer which seems to have been his father’s favorite. What I found particularly ironic is how the small community at some point looks at him with skepticism ("What if he wants to steal our chicken?", "What if he’s a gadjo dilo – crazy stranger – who brings bad luck?"), thus reversing the archetypal roles by which Gipsy ethnics going to the West are stereotypically labeled as thieves or delinquents. The cultural clash brings, as expected, a lot of surprises to the viewer, but generally the film – although highlighting issues of ethnic discrimination and huge social prejudice against Gipsies – preserves the cheery, good-spirited atmosphere and intense energy of Gipsy music and dancing.

I guess what completely won me over is the easy-going/light-hearted approach to everything that Gatlif's characters have, as well as that relaxed playfulness that most of us “civilized” people loose while having to practice daily seriousness at a desk.

That and Rona Hartner's absolutely amazing performance!

Probably the best chocolate in the world :))

Caramel coating + nougat and chocolate filling + 1 delicious hazelnut in every piece of Toffifee. What more could you possibly want? :))

Pascal Bruckner / "Copilul divin"

Nu neapărat una dintre cărţile-etalon ale lui Pascal Bruckner, „Copilul divin” şi-a câştigat un loc pe lista mea de lectură prin întrebarea de la care porneşte: Dacă ar şti ce le rezervă viaţa şi apoi dacă şi-ar putea exprima o opţiune decisivă, oamenii s-ar mai naşte sau nu? Unii au văzut în carte o continuare a unei dezbateri începute de Cioran, alţii au văzut pur şi simplu un exerciţiu reuşit de scriitură.

Povestea merge aşa. Madeleine, mamă în devenire, hotărăşte că rezultatul sarcinii ei nu va fi un bebe aliniat în lungul şir al sugarilor care gânguresc tâmp şi pierd vremea toată ziua dormind şi mâncând, pentru ca abia după mulţi ani să fie apţi să-şi pună creierul serios pe treabă şi să înceapă acumularea de cunoştinţe. Planul lui Madeleine, copt împreună cu doctorul Fontane, e să înceapă educaţia încă din perioada intrauterină. Zis şi făcut. Conectat la o întreagă reţea de ordinatoare şi la cele mai fanteziste metode de transfer de informaţii, magesticul pântec al lui Madeleine începe să hrănească creierul mogâldeţei – care în final se va dovedi a fi în dublu exemplar – ce pluteşte placid în lichidul amniotic. Treaba merge bine, micuţii sunt receptivi. Până într-o zi. După un regim intensiv de enciclopedii şi alte generatoare de cultură generală, chiriaşii din burtă primesc pe la începutul lunii a opta câteva ziare adevărate. Ghiceşti ce se întâmplă, nu? Şocaţi de avalanşa de calamităţi şi gunoaie promovate în cunoscutul stil agresiv din era tabloidizării, copilaşii se decid că mai bine rămân frumos acolo unde se află. Pe scurt, refuză – la început galant, apoi agresiv – dreptul la viaţă.

Pe mine una m-au cucerit mai puţin veleităţile filozofice ale romanului şi mai mult umorul extrem de noir al lui Bruckner (păstrat perfect în traducerea apărută la Editura Trei, în ciuda capcanelor pe care le ridică de obicei transpunerile lingvistice), şi modul în care asta îi salvează povestea de la vulgar şi scabros. Să nu uităm că o mare parte din cele vreo 200 de pagini se întâmplă în interiorul unui pântec feminin, şi cred că nu e nevoie să îţi explic prin ce orificii comunică bebeluşii cu exteriorul. În plus, mi-a mai plăcut stilul atât de lin în care alunecă spre fantastic şi firescul cu care aşterne episoade pur suprareale.

Gogol Bordello

I used to think the perfect recipe for a perfect feel-good morning was a huge mug of coffee and milk + one of the old Mano Negra albums. Or at least this worked wonders during my thesis writing days. Recently however, since I’ve started feeling more and more in touch with my Balkan/CEE roots, a new set of lively drums and guitars came into the picture. This time together with a wild violin and an equally vivacious accordion. What sets me into the right mood lately is Gogol Bordello, a band who takes the best of Gypsy music and combines it with the best of punk, and who – apparently – is responsible for some amazingly energetic live gigs. I’m planning to see that for myself on August 10, at Sziget Festival on Margit Island :)

So here’s a (rather low-key) sample.

As for some of their more famous tunes, you’ll probably enjoy them only if you’ve found yourself at least once in your life dancing rowdily on the sounds of The Clash. Otherwise, you might find this too radical :)

Un film despre Iris Murdoch?

Nu vă lăsaţi păcăliţi de campania de prezentare a filmului: Iris (2001) nu este un film centrat pe viaţa cunoscutei scriitoare britanice Iris Murdoch. Deşi afişul reprezintă – cu o concludenţă aparentă – un gros-plan al scriitoarei în tinereţe (interpretată de Kate Winslet), alături de unul la bătrâneţe (interpretată de Judi Dench), şi deşi scenariul a fost scris pornind de la două cărţi semnate în memoria scriitoarei de partenerul ei de o viaţă – John Bayley, regizorul Richard Eyre a ales un alt punct focal pentru ecranizare. Camera lui de filmat nu e concentrată decât tangenţial pe viaţa lui Iris, schiţată prin fragmente disparate de la vârste diferite, într-o pendulare continuă între trecut şi prezent, iar zoom-ul major cade doar pe un aspect anume al vieţii scriitoarei. Dacă am fi puţin cinici, am putea spune că e vorba despre aspectul “marketabil” al vieţii ei, adică finalul care trezeşte audienţei generale un şir rece de fiori pe şira spinării. Personajul principal în film este de fapt boala ce duce la moartea scriitoarei.

Incarnare a celor mai cumplite coşmaruri care zac în fiecare dintre noi cu privire la bătrâneţe, cu decăderea şi neputinţa anexate implicit şi angoasant, maladia Alzheimer e de fapt tema pe care marşează filmul. Sunteţi probabil familiarizat cu simbolistica bolii. Cu modul în care ea revendică încet şi metodic raţiunea, apucând precis şi ireversibil fiecare bucăţică din noianul inform de cunoştinţe, conexiuni, noţiuni şi idei pe care creierul le-a absorbit în sertare şi categorii misterioase de-a lungul anilor. Asaltul intruziv al bolii asupra materiei cenuşii mătură nemilos absolut tot ce adunăm sub numele de inteligenţă, caracter sau personalitate, lăsând în urmă doar cioturile inapte ale unei minţi echivalentă în ascuţime cu cea a unui copil de 3 ani.

În cazul lui Iris Murdoch, procesul devine cu atât mai dramatic cu cât atacul bolii duce la pierderea unui intelect cu mare importanţă în istoria literară a Marii Britanii. Dar asta nu prea aflăm din film, ci ar cam trebui să ştim înainte de vizionare sau să căutăm a afla după, pentru a percepe greutatea reală a faptelor şi a deznodământului. Regizorul Richard Eyre nu e interesat de trecerea în revistă a echivalentului unui CV ecranizat, menit să sublinieze rolul avut în cultura britanică de cea care a semnat în cursul vieţii un şir remarcabil de romane, piese de teatru şi cărţi de filosofie, şi a câştigat celebrul Booker Prize în 1978 cu Marea, marea. Eyre îşi concepe filmul în limitele unui senzorial domestic şi oarecum previzibil. Ne oferă secvenţe din tinereţea extravagantă, cu porniri pasionale, a lui Iris (în al cărei şir consistent de iubiţi s-au aflat nume ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau şi Elias Canetti), din periplul de testare a limitelor unei senzualităţi dogoritoare, în egală măsură alături de femei şi de bărbaţi. Un portret interesant, dar parcă puţin prea tabloidizat în încercarea de a scoate în evidenţă trăsăturile unui spirit rebel şi independent peste măsură, mai degrabă decât însuşirile unei scriitoare majore. Apoi întâlnirea cu John Bayley şi misterioasa enduranţă a unui cuplu atât de diferit: ea, o devoratoare pătimaşă de experienţe trupeşti, iar el, un virgin de aproape 30 de ani. Plus detaliile din spatele cortinei: ciondănelile, eroziunea, infidelităţile, durerea mută şi dependenţa reciprocă.

Alături de drama involuţiei cerebrale şi a infantilizării induse de instalarea tot mai pregnantă a demenţei, filmul povesteşte drama “victimelor colaterale” ale bolii. De la primele semne de afazie şi până la imposibilitatea de a mai rosti o propoziţie coerentă, John Bayley notează greutatea tot mai mare cu care vechea persoană Iris poate fi recunoscută sub masca construită de “doctorul Alzheimer” din amnezii şi din răbufnirile panicate asociate uitării. El rămâne devotat până la final, când din femeia cu o minte surprinzătoare prin ascuţime mai rămâne doar o băbuţă neajutorată ce se uită în gol şi chicoteşte uneori în faţa păpuşilor animate la televizor în programele pentru copii.