Gone Girl: Mariajul ca război de anduranţă

La prima vedere, Fata dispărută (Gone Girl) e un mystery thriller după toate regulile genului, construit corect pentru a te trece printr-o suită completă de stări – teamă, mirare, curiozitate, şoc, un zâmbet sporadic la replici isteţe etc. Momentele de suspans sunt împletite ca după manual cu cele de relaş. Indiciile sunt descoperite pe rând (în plicuri numerotate). Tensiunea creşte gradual, perspectivele asupra personajelor se schimbă, nesiguranţa domină. Dar, la fel ca în toate celelalte filme ale lui Fincher, sub acest strat estetic foarte bine pus la punct se află alte câteva, care te invită să nu rămâi un simplu privitor distras de o succesiune de emoţii trecătoare induse pe ecran prin artificii consacrate. În Fight Club (1999), în aceste straturi acunse se putea ghici legătura vicioasă care există între violenţă, apetenţa pentru consum şi tendinţele depresive ale omului urban. În The Game (1997), era vorba despre obsesia puterii şi a dobândirii controlului.

În Fata dispărută, subtratul care se discerne dincolo de un thriller pus pe picioare după toate canoanele genului e o satiră usturătoare la adresa ideii occidentale despre mariaj. A imaginii falsificate pe care o vinde mass-media în legătură cu ceea ce înseamnă „o căsnicie perfectă”. David Fincher ia melanjul de dragoste şi ură, de adoraţie şi dispreţ – care adesea caracterizează în mod real relaţiile de cuplu pe termen lung –, şi îi exploatează valenţele schizoide. Îl exportă în planul unei crime. Inspirată din romanul omonim al lui Gillian Flynn, povestea duce la extrem câteva dintre întrebările latente care marchează o căsnicie de cursă lungă („Cine eşti tu, de fapt?”, „Ce ne-am făcut unul altuia?”) pentru a urzi contextul ideal în care dospesc tendinţe criminale.   

Totul începe de la dispariţia misterioasă a lui Amy (Rosamund Pike) şi de la suspiciunile ce încep să planeze de aici asupra soţului ei, Nick (Ben Affleck). Nevastă neglijată şi vulnerabilă? Sau minte psihopată, capabilă să conceapă un plan extrem de complex pentru a-şi ucide simbolic soţul? Jocul de perspective practicat de David Fincher e unul care cultivă în mod premeditat lipsa de certitudini şi generează o reţea de supoziţii. Chiar dacă pe la mijlocul filmului, această ceaţă prin care privitorul e ghidat intenţionat devine un pic prea rarefiată, chiar dacă lucrurile încep să devină un pic prea clare din momentul în care pătrundem în mintea lui Amy, finalul e departe de a fi uşor de ghicit şi nu are efectul unei rezoluţii tranşante, care să te facă să pleci din sala de cinema cu certitudinea că ai înţeles totul. Previzibilul sau limpezimea anostă a naraţiunii nu reprezintă caracteristici ale filmelor lui David Fincher. Până în ultima clipă e posibil ca lucrurile să ia o întorsătură complet diferită, să intervină o scenă care schimbă totul. Iar reperele morale sunt suspendate.

Există două extreme în ceea ce priveşte felul de a face filme, mărturiseşte Fincher. În primul rând, e „stilul Kubrick”, în care audienţa e martoră de la distanţă la o serie de evenimente şocante şi (sperăm că) realizează singură că ele sunt greşite moral. Apoi e „stilul Spielberg”, care presupune imersiunea privitorului în acţiune, implicarea sa profundă şi influenţarea sa vădită de felul de a gândi al personajelor. Mereu aflat la mijlocul distanţei dintre aceşti doi mari regizori de thriller-uri, Fincher alternează momentele în care lasă privitorul să observe detaşat acţiunea cu cele în care filmul năvăleşte peste el cu o scenă şocantă, filmată de aproape, de care nu se poate detaşa.

Semnificaţia finalului, dacă e să acceptăm satira la adresa căsniciei drept cheie fundamentală de interpretare a filmului, e aceea că mariajul reprezintă un război de anduranţă. Unul în care nu există câştigători, chiar dacă în diverse momente pare evident că unul sau altul dintre cei doi membri ai cuplului deţine toate atuurile învingătorului. Unul în care compromisul e literă de lege. Finalul e mai degrabă o remiză decât o victorie glorioasă. Dincolo de satira la adresa mariajului, Fata dispărută aruncă şi o privire spre minciunile cinice pe care le vehiculează mass-media de mare audienţă de fiecare dată când invadează spaţiul privat al cuiva. În film apar suficiente intervenţii în care cazul „senzaţional” al lui Amy şi Nick este dezbătut de nişte personaje al căror ton mitocănesc şi semidoct aminteşte de gazdele unor emisiuni cu iz otevist. Toate brodează pe marginea unor drame personale documentate superficial, le târăsc cu cruzime în ochiul publicului pentru unicul scop de a trezi în rândul acestuia nişte sentimente primare, pentru a incita judecăţi simpliste la adresa unei drame conjugală care are multe mai multe paranteze decât se poate vedea cu ochiul liber.   

Departe de a fi „un simplu film poliţist”, Fata dispărută construieşte o metaforă în care sunt încapsulte întorsăturile ucigătoare (uneori la propriu) pe care le poate lua un mariaj. Fincher dirijează fără greş mecanismul sofisticat al unui thriller inteligent, cu o miză care se schimbă de câteva ori pe parcurs. Deşi nu face economie la capitolul „artificii tipice unui film mainstream comercial”, marşând – la fel ca emisiunile TV pe care le satirizează – pe expunerea relativ facilă a unor probleme conjugale, împachetate precum o marfă marketabilă către nişte audienţe largi, Fata dispărută are destul stil pentru a nu intra în categoria thriller-urilor de duzină. Amprenta noir a lui Fincher şi ideile din subtext sunt suficiente pentru a salva filmul de la banal.

The Swimmer: Sub masca rânjită a fericirii

La fel ca Ulise al lui Homer, în drum spre Itaca, Ned Merrill pleacă într-o lungă aventură pe apă pentru a se reîntoarce acasă. Dar, la fel ca în romanul Ulise de James Joyce, aventura e mai degrabă simulată. În loc de a călători "peste mări şi peste ţări", Ned Merrill traversează un lanţ de piscine situate pe domeniile unor vile luxoase dintr-o suburbie bogată aflată în statul Connecticut. El este "înotătorul", personajul principal din filmul The Swimmer (1968), jucat de Burt Lancaster.

Chipeş, sănătos, bronzat şi foarte în formă, deşi trecut de prima tinereţe, Ned Merrill apare ca de nicăieri pe marginea bazinului unor prieteni, într-o dimineaţă senină. Ei par să nu-l mai fi văzut de multă vreme şi sunt foarte bucuroşi de reîntâlnire. Detaliile absenţei lui sunt ocolite elegant, ca şi cum ar reprezenta un subiect sensibil, o ameninţare la adresa zâmbetului perfect şi a alurii debordând de împlinire pe care o emană Ned. Privind în depărtare la un moment dat, el realizează că de acolo şi până la propria lui casă, se întinde un lanţ de vile cu piscine. Aşa că se hotărăşte să le străbată înot, în cursul zilei ce abia începe. Bazin după bazin, povestea lui Ned se conturează tot mai clar, vigoarea şi zâmbetul de succes îi pălesc tot mai mult, iar ziua devine tot mai puţin senină.

Inspirat dintr-o poveste publicată de John Cheever în revista The New Yorker, filmul The Swimmer ne aminteşte că, în spatele zâmbetului larg asociat în reclame consumului şi deţinerii de bunuri multe şi opulente, nu se află prea des fericirea. Dimpotrivă, zâmbetul poate fi doar o mască ce ascunde anxietate, depresie şi groaza ratării. Bărbatul care la început pare întruchiparea bunăstării şi a succesului, nelăsând urmele timpului să i se vadă pe faţă şi pe trup, deşi ele sunt evidente la cei mai mulţi dintre prietenii săi, se dovedeşte până la final a fi de fapt un om extrem de vulnerabil, singuratic, care a pierdut totul, un ratat. Miza filmului, preluată de la Cheever, e să demaşte felul în care societatea de consum instigă la afişarea unei fericiri false şi ne încurajează să arborăm o mască a tinereţii perpetue, sub care, de fapt, se află adesea o realitate complet diferită.

Povestea lui Cheever şi filmul în sine pot fi privite ca o critică a societăţii consumeriste, a lumii hrănite cu ideea că a cheltui bani şi a poseda bunuri materiale reprezintă treptele necesare pentru accederea fericirii. Teza nu e una nouă acum, dar nu era neapărat populară în momentul apariţiei filmului. După anii '60, au urmat destule alte filme care vorbesc despre falsul acestor suburbii americane în care locuitorii trăiesc cu iluzia colectivă că bunăstarea materială reprezintă în sine o garanţie a satisfacţiei universale. E suficient să ne amintim de două titluri ale anilor 2000 – Revolutionary Road (2008) şi Little Children (2006) – care scot la vedere spleen-ul ce marchează atmosfera suburbiilor bogate din Connecticut.

Periplul pe marginea piscinelor luxoase din vecini dezvăluie gradual tot mai multe despre viaţa dictată de puterea de consum şi despre ce anume îl macină pe Ned Merrill în The Swimmer. E tulburător de impresionantă scena în care el îl întâlneşte pe copilul semi-abandonat al unei familii destrămate de bogătaşi, şi încearcă să îl convingă că poate să înoate, deşi copilul priveşte anxios intratul în apă şi sportul în general. Cum? Personajul lui Burt Lancaster intră împreună cu copilul în piscina goală şi simulează înotul. Deşi la început plină de candoare, poate chiar puţin amuzantă, scena capătă o turnură profund tragică spre final. „E prima dată când străbat un bazin întreg!”, spune  copilul încântat. „Dar oare contează asta, câtă vreme n-a fost apă în bazin?”, continuă el. „Sigur că da”, urmează răspunsul. „Câtă vreme îţi repeţi de suficiente ori o idee plăsmuită, ea devine realitate”, îi spune personajul lui Burt Lancaster. Afirmaţia relevă refuzul său persistent de a accepta ce i se întâmplă în mod real. Ned Merrill e atât de convins că masca succesului şi a fericirii pe care şi-a pus-o reflectă propria sa identitate, încât nu acceptă firescul întrebării copilului, refuză să observe că trăieşte într-o minciună. Până la finalul filmului, însă, minciuna ajunge să fie strivită cu brutalitate de starea reală de fapt, ce pătrunde intruziv pe ecran în momentul în care personajul ajunge la capătul drumului.

Spre deosebire de Ulise al lui Homer, pe care Penelopa îl aşteaptă credincioasă, Ned Merrill nu găseşte acasă decât o ruină. O casă enormă şi goală, în care încearcă disperat să se adăpostească de o furtună proaspăt stârnită. Finalul complet netriumfalist aduce o ultimă confirmare a valenţelor de anti-erou pe care Burt Lancaster le are în acest film, în opoziţie completă cu rolurile din prima parte a carierei sale. Lansat în mijlocul unei perioade de boom economic din istoria Statelor Unite, filmul The Swimmer nu s-a bucurat de un succes notabil, probabil tocmai din cauza mesajului sumbru şi anti-consumerist care îi stă la bază. El rămâne, însă, un film ce scoate la iveală câteva obsesii ce se vor dovedi persistente în societatea americană, întrupate într-un rol principal care probabil e printre cele mai bune din cariera lui Burt Lancaster.