Germania nazistă, retuşată în Photoshop

Filmele care portretizează Germania nazistă şi fac asta folosind nu actori ce vorbesc limba germană şi nici actori ce vorbesc limba engleză, ci actori care stâlcesc engleza cu un oarecare accent german, au din start o problemă majoră de credibilitate. Când îi auzi schâschâind şi rârâind în dorinţa de a suna autentic, e greu să îţi dai seama dacă ar trebui să fii amuzat sau oripilat. Şi cu siguranţă e greu să te laşi imersat complet în atmosfera filmului.

Dar dacă reuşeşti să ignori acest aspect care distrage atenţia din primele minute, filmul Hoţul de cărţi (The Book Thief) se anunţă ca o dramă destul de bine structurată, în al cărei centru se află o familie surprinsă în toiul celui de-al doilea război mondial într-un orăşel german. Ecranizare a unui bestseller internaţional semnat de Markus Zusak, filmul foloseşte corect câteva reţete consacrate de câştigare a audienţei. Privirea aruncată în mijlocul vieţii cotidiene din Germania nazistă, unde o fată de vreo 10 ani pe nume Liesel îşi cunoaşte reticentă familia adoptivă, e combinată cu tema efectului miraculos al lecturii. Fascinată de cărţi deşi încă nu ştie să citească, Liesel reuşeşte gradual, pe parcursul filmului, să găsească în romane nu numai o escapadă de la realitatea gri a regimului nazist, ci şi o cale de a relaţiona cu cei din jur. Cărţile devin un pretext perfect pentru a lega prietenii – chiar dacă se cheamă Ghidul groparului, Mein kampf sau Omul invizibil – şi, în cele din urmă, un mod de supravieţuire în mijlocul unor timpuri tulburi. În demersul ei, e ajutată de un tată adoptiv ce reprezintă întruchiparea bonomiei (Geoffrey Rush) şi de o mamă aparent severă, dar totuşi plină de afecţiune (Emily Watson).

Deşi construită în jurul unui subiect captivant, povestea dezvoltă treptat un aer artificial, aseptic. Iar asta nu numai din cauza folosirii englezei cu accent german sau a unor artificii scenaristice şi regizorale dramatizante „de manual” – chestie explicabilă parţial de faptul că regizorul Brian Percival a semnat mai mult seriale decât lungmetraje până acum. Cât mai ales din cauza prezentării idealizate, edulcorate a unor episoade istorice pe care am avut ocazia să le vedem portretizate mult mai autentic în atâtea alte filme. E suficient să ne gândim la ecranizarea Cititorului (The Reader, 2008) de Bernard Schlink în regia lui Stephen Daldry, la Pianistul (The Pianist, 2002) lui Roman Polanski sau chiar şi la Das weiße Band (2009) de Michael Haneke. Toate trei sunt despre Germania nazistă. Cel din urmă tratează tema educaţiei bazate pe severitate şi disciplină extremă, aplicată copiilor ce ulterior s-au transformat în Hitler Junge – temă care apare pregnant şi în Hoţul de cărţi. Iar celelalte două aduc şi ele pe ecran teme prezente în filmul de faţă – lectura ca formă de escapadă în faţa unui prezent sinistru, analfabetismul, sărăcia cumplită, tema fugarului ascuns din faţa terorii inchizitoriale naziste etc. Deşi situate în aceeaşi perioadă istorică şi apropiate tematic de Hoţul de cărţi, cele trei filme menţionate anterior îl surclasează fără niciun dubiu prin capacitatea lor de a reda o atmosferă profund credibilă, autentică, în care privitorul rămâne captiv fără drept de apel. 

Filmul lui Brian Percival, pe de altă parte, are mai degrabă ceva din aerul fantastic al unei serii pentru adolescenţi, de tip Harry Potter. Interioarele şi personajele sunt lustruite şi studiate ca nişte fotografii retuşate în Photoshop şi poartă marca neverosimilă a imaginilor generate digital (CGI), nu par să aibă cu adevărat carne şi oase. Lipseşte subtilitatea şi discreţia dintr-un film care se adresează unui public capabil să facă singur conexiuni, să empatizeze şi să derive înţelesuri. Deşi tema supravieţuirii prin lectură sună absolut seducător, reprezentarea ei stereotipizată afectează iremediabil calitatea filmului.

Nu mă înţelegeţi greşit. Hoţul de cărţi nu e un film prost. E uşor de urmărit, cu momente de tensiune bine dozate, e destul antrenant şi capabil să asigure o doză de divertisment. Însă la ieşirea din sala de cinema te simţi uşor şi relaxat ca după un somn de duminică după-amiaza, nicidecum tentat să reflectezi asupra dramelor Holocaustului. Hoţul de cărţi prezintă o viziune simplistă, tezistă şi edulcorată asupra unui episod istoric grav, greu şi extrem de complex. Sigur că nu putem să-i reproşăm faptul că instigă la lectură şi că vorbeşte despre efectele miraculoase ale cărţilor. Însă felul în care face asta pare mai degrabă adresat cumpărătorilor de romane cartonate la metru, care se asortează cu mobila de sufragerie, decât devoratorilor autentici de literatură.