Dacă ridicați din raft dvd-ul cu
filmul O singură zi (One Day), coperta
vă va inspira, probabil, aerul soporific al unei drame romantice, de văzut doar
cu un bax de batiste prin preajmă. Ei bine, odată ce apăsați butonul Play, veți
descoperi contrariul. Încă e un mister pentru mine de ce regizoarea Lone
Scherfig a căzut de acord asupra unui afiș care parcă urlă de la distanță „Atenție!
Film romantic de duzină!”, când realitatea e că el se distanțează binișor de
această etichetă. Plin de dialoguri inteligente, haioase, autoironice, și
animat de două personaje care se completează bine pe ecran, O singură zi nu livrează clișeele de
serviciu – săruturi în ploaie, buchete de trandafiri roșii, „I love you” rostit
cu glas tremurat și cu viori în fundal, ș.a. Dimpotrivă chiar, le ironizează și
le ocolește.
Deși
pornești cu certitudinea că între Emma (Anne Hathaway) și Dexter (Jim Sturgess)
se va înfiripa o iubire care se autodeclară eternă, filmul te lasă să aștepți
multicel până să îți confirme așteptările. Pentru mai bine de jumătate din el
asistăm la prietenia cu suișuri și coborâșuri dintre cei doi, la numărul
amețitor de ori în care destinele li se întâlnesc și se despart. Uneori strâns
legate după un concediu platonic petrecut împreună, alteori unite doar de firul
subțire al unei scrisori trimise la distanță, cele două destine sunt urmărite
de-a lungul mai multor ani, mereu în aceeași zi de vară.
Mai
întâi e vorba de o noapte de 15 iulie de la sfârşitul anilor '80, care urmează
unei petreceri de absolvire. După multe sticle golite, Emma și Dexter ajung să
împartă același pat. Dar nu se naște nimic mai mult decât o prietenie. Câțiva
ani mai târziu, tot în 15 iulie, Dexter locuiește în Franța și duce o viață de
playboy finanțat de părinți, iar Emma își consumă zilele cu un job epuizant și
anost în Londra. Apoi regizoarea apasă din nou pe un buton imaginar de FFWD și
îi vedem pe cei doi plonjând mai departe în viață, spre destine ce par tot mai
diferite: el – prezentator TV faimos, dar la o emisiune de proastă calitate; ea
– profesoară la o școală de cartier și scriitoare lipsită de curajul de a-și
publica textele.
Filmul
se mișcă sprinten înainte și înapoi în timp, oprindu-se mereu asupra aceleiași
date de 15 iulie. Studiind, de fiecare dată, configurația emoțională diferită /
schimbată a personajelor. De-a lungul voiajului în timp, pozițiile și rolurile
se schimbă. Prinşi în vârtejul propriei rutine cotidiene, cei doi întrețin o
relație greu de definit conform unor tipare. Uneori sunt doar prieteni, alteori
sunt confesori prețioși, iar de câteva ori se aprinde timid un început de
relație amoroasă. De fiecare dată la timpul nepotrivit. Până într-o zi,
firește. De 15 iulie. Când astrele se aliniază și destinele se potrivesc. Apoi
urmează ce vă aşteptaţi de la început: 15 minute de love story în stare pură.
Îmbrățișări, săruturi, plimbări romantice la braţ pe malul lacului, viori și
tot tacâmul. Dar ca și cum Lone Scherfig ar fi ațipit în intervalul acesta și
apoi s-ar fi trezit brusc realizând panicată „Oh nu, filmul meu începe să arate
ca unul care provoacă diabet! Stop!”, după sfertul de oră de dulcegării filmul
se rupe brusc. Conform rețetei „Deus ex machina”, ceva se întâmplă din senin și
schimbă tot. Iar dacă scenariul s-ar fi oprit și el acolo, cred că aș fi putut
spune cu mâna pe inimă că O singură zi se
încheie pe un ton similar cu cel impus la început: ocolind clișee, autoironizându-se,
facând slalom printre rezoluții previzibile de scenariu. Dar n-a fost să fie. Sfârşitul
lungește fără rost o situație care e deja clară.
Trecând
cu vederea finalul deşirat, O singură zi rămâne
cea mai decentă dramă romantică pe care am văzut-o în ultima vreme. E un film
care nu vopsește o relație amoroasă în culorile dulci ale unui basm cu
Făt-frumos și Ileana Cosânzeana. Ci privește drept în față relaţia neuniformă
dintre doi oameni care trec de la adolescență la viața matură. De la 19 ani la
peste 30, Emma și Dexter își iau, fiecare, porția consistentă de iluzii și
dezamăgiri, de eşecuri şi reuşite. Cad de la înălțime și se ridică, se
îndepărtează și se apropie, pierd oameni dragi și abandonează cariere. Punctul
de susținere al filmului, pe parcusul acestui traseu șerpuit al celor două
destine, este vocea celor două personaje. Împrumutând dialogurile din romanul
omonim de David Nicholls, după care a fost făcut filmul, scenariul reușește să
adune suficiente replici istețe pentru a contrabalansa aerul ușor epopeic /
patetic dat de întinderea lungă în timp. Regizoarea Lone Scherfig, cunoscută
mai ales pentru superbul film O lecție de
viață (An Education), pare să intuiască în permanență îndoiala privitorului
față de verosimilul poveștii și să o contracareze pășind prudent, la distanță
de clișee romantice.
No comments:
Post a Comment